Închid ochii doar pentru un moment. Privesc paradisul meu imaginar, îl simt şi mă aprinde, mă copleşeşte cu pasiune. Templul de pe insula din nori, pietrele felurite şi apa limpede curgătoare alcătuiesc sălaşul credinţei, biserica inimii mele, iar îngerii curaţi mă cuprind în braţele lor angelice. Păşesc încet peste aburii uşori, printre scântei şi stele strălucitoare, fiindcă acesta este visul meu şi nu îmi doresc să se spulbere.
Acolo, deasupra norilor, dincolo de bariera realităţii, el mă aşteaptă. El, Angelo, este iubitul meu, îmbrăcat în blugi albaştri şi tricou alb. În ochii lui verzi desluşesc taine, iar privirea lui lungă mă topeşte mereu. Părul lui castaniu îmi atinge obrajii roşii, mă gândilă uşor. Vorbim în fiecare zi, deşi nu este la fel de real ca şi mine. Îl ador. Îmi ştie toate secretele, toate dorinţele şi gândurile, este protectorul meu.
Simt cum mă dizolv în molecule când se apropie de mine. Se apleacă uşor şi mă sărută, iar eu sunt surprinsă şi îmi place. El este cel care mi-a furat cheia inimii şi s-a încuiat înăutru, e cert că nu va pleca prea curând.
Dar momentul se stinge. Îl caut peste tot, în apă, la sol, în fiecare stea şi nor, dar nu îl găsesc. Acel moment sublim, limpede, dar atât de efemer s-a pierdut în neantul decepţiilor, iar eu am rămas din nou singură în acest loc, încercând să-mi amintesc forma lui conturată cu roşu, culoarea aprinsă sau poate mirosul lui strident.
L-am pierdut şi m-am pierdut pe mine odată cu el. A mai trecut o noapte şi cu ea un vis. Soarele îşi trimite razele spre mine, dar acestea se sparg în geam. Aud o bătaie în uşă. Dincolo de ea, pe podea, lângă prag, este un plic nedesfăcut. Nu pot citi scrisoarea, îmi repet de zeci de ori pentru a mă convinge în timp ce tremur întinzându-mă după plicul roşu. Îl strâng puternic şi simt cum inima îmi pompează sângele mai repede în trup. Desfac plicul şi citesc scrisoarea. Trebuie să aflu ce scrie cu negru pe alb, nu îmi pot înfrâna curiozitatea firească, umană.
„Dragă Domnişoară a Stelelor, când m-ai invocat prima dată ţi-am oferit un Ziditor de Visuri şi aripi, dar ai greşit mult în faţa mea şi ţi le voi fura. Nu mai meriţi să visezi, te vânez la noapte.
Aşteaptă-mă cu nerăbdare,
Al tău Vânător de Visuri”
Timpul s-a oprit, nisipul nu mai curge în clepsidră. Stropi de teamă şi ploaie cad pe asfalt, spărgându-se în fragmente care îmi acoperă sufletul elegiac. Simt aversiunea ploii, vântul impulsiv şi nelinişte. Dacă maine nu va mai fi ? Vânătorul de Visuri mă urmăreşte, îşi doreşte să mi-l răpească pe Angelo.
Trebuie să fac ceva. Vorbesc cu marea, întreb munţii, privesc luna, îi şoptesc vântului, dar nu pot înţelege sunete naturii şi îmi intorc privirea spre păsările cerului. Mă las cuprinsă de invidie gândindu-mă că ele îi cântă Soarelui şi ne privesc mereu de sus. Şi probabil că râd, râd în limba lor dulce şi neînţeleasă de nimeni, de faptul că oamenii, care se cred stăpânii fiecărui fir de praf, sunt acolo jos şi nu vor stăpâni niciodată mai mult decât acest pământ rece şi nefericit. Pentru că noi suntem hărăziţi pământului acesta uscat, suntem hărăziţi aşteptării.
Ce folos au tablourile magnifice, clădirile măreţe şi cuvintele magice când sentimentele sunt acoperite cu un val de ceaţă, când uitarea le atinge ? Amintirile mele s-au prăfuit şi nu le mai preţiuesc. Ele cad odată cu stropii de ploaie.
Pământul cere mereu ploaie, iar eu cer frumuseţe intensă şi vie. Fără ea sunt prinsă în cuie şi legată în lanţuri. Mă sperie gândul de a arunca încă un fragment din mine în abisul uitării, dar trebuie renunţ la tot ce mi-a oferit Ziditorul de Visuri, să nu-mi mai doresc iluzii, fiindcă după ce acestea dispar eu mă pierd în deziluzii.
Printre romanele de dragoste din biblioteca mea găsisem cu mult timp în urmă o carte veche, prăfuită, cu marginile paginilor galbene arse, plină de pete şi însemnări. Acolo l-am creat pe Angelo din cioburi de vise, aspiraţii, zgură, scântei, apă şi pământ.
Mă aflu în faţa alegerii de care depinde existenţa mea de acum. M-am oprit şi stau hipnotizată în faţa ei. Decid să renunţ la Ziditor, creatorul şi maestrul tutuor înşelăciunilor, pentru a nu fi urmărită de Vânătorul care doreşte să-mi dea otrava pierzaniei veşnice. Privesc fiecare trăsătură a lui Angelo dispărând în neant şi mă eliberez din lanţuri.
Îmi doresc să ningă cu fulgi mari şi sclipitori ca să-mi pot privi sufletul şi în alb să văd numai alb şi nimic altceva. Nu-mi va fi teamă nici dacă voi vedea albstru, pentru că masca eternităţii se ascunde sub această culoare calmă.
Îmi aud inima cum bate în ritmul păcii. Simt un zâmbet fugar şi o rază de soare în suflet. Mâine voi fi numai eu. Ploaia nu mai cade. Îmi deschid ochii şi văd ceasul ticăind din nou, frunzele colorate în verdele diamantului care vibrează de plăcere, pământul care primeşte picăturile de ploaie şi norii care se lasă purtaţi de vânt. Am găsit frumuseţea pe care o căutam, e aici, pe Pământul care se învârte din nou, nu deasupra norilor, în lumea fictivă. Acum înţeleg sunetele naturii şi ştiu că tot ce trebuia să fac era să îmi intorc privirea spre ea.
Fiindcă ce altceva poate urma după ploaie, decât un Soare nou cu raze mai pătrunzătoare ?
CITEȘTI
Vânătorul de Visuri
FantasyDomnișoara Stelelor este o tânără care s-a îndrăgostit de un băiat ireal, unul creat de imaginația ei. Totul este perfect până când Vânătorul de Visuri, bărbatul care i-a permis să-și creeze un iubit, decide că nu mai este o idee bună și vine pe urm...