Suflet bolnav

Capitolul I

Există pahare pe jumătate goale, altele pline de dau pe afară. Iar lumea care ne înconjoară, se simte exact aşa. Sunt persoane care se simt goale, în ciuda dozelor excesive de alcool înghiţite, nu le digeră. Atunci oamenii rămân acolo, blocaţi în faţa tejghelei de la bar, gândindu-se ce să facă cu propria viaţă, fără să ştie cum să se dezbrace de propria durere, fără să ştie nici măcar cum să facă să înveţe să trăiască cu ea. Îşi iau capul între palme, dezorientaţi, în timp ce golul din ei îşi extinde crengile iar lumea se prăbuşeşte pe umerii lor.

Apoi sunt cei care au totul, cei care nu duc lipsă de iubire şi bogăţie. Dar ceea ce au, nu e niciodată de ajuns. Vor mai mult, din ce în ce mai mult.

❝ Ai un foc?❞ Întreabă o doamnă înaltă. Se uita la bărbatul îmbrăcat la sacou şi cravată, îl observa fără să adauge altceva. El, plin de sine, încearcă să rămână impasibil la întrebarea ei, aruncându-şi cele mai păcătoase gânduri într-un colţ întunecat al minţii. Ea nu poate, chiar dacă îşi doreşte. Are un chip încercat, iar lejerele riduri care îi străbat faţa povestesc, fără să vrea, despre ea. Ascunde petele proprilor păcate în spatele unor straturi evidente de machiaj.

Nimeni în viaţa asta nu e vreodată îndeajuns de mulţumit. Poate e mai bine să ai în mâini nimicul, decât să ai totul.

❝Câte beri am luat până acum?❞ Halley îşi sprijină coatele pe tejgheaua barului, fără să-i pese că decolteu ei generos ar putea atrage priviri murdare. Probabil e conştientă de asta, dar nu îi pasă. Nu i-a păsat niciodată de imaginea ei, darămite de ce cred alţii despre ea.

❝Vreo zece, cred. Întreabă-i pe ceilalţi no.❞ Ridică ochii spre tavan când îi răspund, obosită de răceala mea.

❝Nu fi aşa antipatic. Nu te suport.❞

❝În acest moment, să fim sinceri, nu suporţi pe nimeni.❞ Lămuresc situaţia.

Mă fulgeră cu privirea, iar dacă nu am fi într-un loc public, sunt sigur că m-ar umple de vorbe nu foarte finuţe. Se preface că se înţelege cu toată lumea, că viaţa este extrem de frumoasă, că problemele nu există. Dar de fapt, ceea ce simte şi gândeşte este exact contrariul a ceea ce vrea să arate lumii. A vărsat lacrimi pline de durere până mai ieri. Pentru că băiatul cu care era împreună a părăsit-o, iar asta a făcut-o să-şi piardă controlul.

❝Nu pot să stau fără el.❞ A continuat să repete în seara aceea, în timp ce machiajul îi curgea pe faţă, iar toate planurile construite de ea începeau să dispară. Observasem scena, în linişte, observând şi modul în care persoanele o consolau.

Se lăsase îmbrăţişată de prietena ei, singura care îi rămăsese, cu care era extrem de legată, în care avea încredere, deşi acea încredere, până la urmă, a fost de atâtea ori înşelată din partea amândurora.

Nu era prietenie ce aveau ele. Erau îmbrăţişări robotice cele pe care şi le schimbau.

Continuase să plângă fără să se oprească, ascunzându-şi faţa aproape de gâtul prietenei sale. Pentru că, să te arăţi într-un moment de durere, dacă poate fi definit aşa, era ceva intim, personal. Pentru ea, pentru fiecare în general.

❝Eşti mereu aşa de ciudat...❞ Încearcă să nu se gândească la altceva, să se concentreze pe mine. Înghite un suspin, să îşi amintească de ziua precedentă o destabiliza. Are chipul şi ochii trasaţi de linii invizibile, linii care conţin alte lacrimi reţinute, lacrimi pe care nu a mai vrut să le verse.

❝Trebuie doar să mă înţelegi.❞ Iau o ţigară din buzunarul jeanşilor, lumea continua să intre în local. Privirea lui Halley se plimbă repede printre persoane, iar despre fiecare, trebuia să îşi dea cu părerea. I-aş spune să se uite mai întâi la ea, dar ca să nu înrăutăţesc situaţia dintre noi, prefer să rămân în linişte. Are o mie de gene false pe ochi, buzele conturate cu creion care le făcea să pară mai mari decât erau deja.