Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 18-Oamenii se schimbă

     — Ai mers la școală, da? mă întreabă Brian când intru în casă.

     Nu înțeleg de ce vrea atât de tare să mergem mai repede la casa aceea de vis. Probabil că locul acela chiar înseamnă ceva pentru el și vrea să se stabilească mai repede acolo, cu toate că este doar o vacanță.

     Îmi arcuiesc o sprânceană în timp ce arunc ghiozdanul pe jos, lângă tenișii ce au primit același tratament.

     — Nu îți face griji, acolo am fost!

     — Sarah, ne vom lua o vacanță undeva mai încolo de capătul orașului. Nu ai mai fost la școală de mult timp, așa că și mai multe absențe nu ți-ar pica bine deloc acum. Și sper că nu mă minți, nu vreau să se întâmple ca...

      Vrea să își continue ideea, dar se oprește. Mă încrunt la el, deși nu mi-ar fi plăcut dacă ar fi spus toată fraza aceea. Mă simt de parcă îi e frică să spună ce are în cap. Sper că nu am băgat groaza și în el!

     — Să se întâmple ca...? Ce voiai să spui, Brian? Și de ce nu ai continuat?

     Se fâstâcește în scaunul lui, evitând să mă privească. Cred că nu numai pentru el este stânjenitor momentul. Îmi e jenă când știu că nu are curajul să îmi spună direct în față că mint, la fel ca faza cu polițiștii, deși în ziua aceea avea tupeul să se ducă și la secția de poliție doar că să dovedească el ceva.

     Este incredibil cum viața ți se poate schimba atât de mult de la o zi la alta! M-am simțit incomod de cum a pomenit cuvântul "vacanță". Deși atunci când am auzit prima oară ideea mi s-a părut interesantă și totodată, am zis că o mică perioadă de relaxare nu mi-ar strica deloc, acum mă gândesc doar la cum ar fi ca noi doi să stăm singuri într-o casă uriașă! Am mai stat doar eu cu el în aceeași cameră, dar niciodată pe o perioadă mai lungă de câteva ore. Și e deranjant că mă gândesc la alte prostii, când înainte nici la băieți nu îmi era gândul.

     — În fine, mai bine mergi să te pregătești, căci în mai puțin de o oră plecăm, schimbă el subiectul, ridicându-se și pășind apăsat spre holul îngust.

     — Brian, care e faza? De ce ne grăbim așa de tare să ajungem acolo? îl întreb, nemaiputând să țin în mine totul.

     — O să îți spun când ajungem. Te aștept la mașină, spune și iese.

     Nu pot să cred că pentru prima oară mă las controlată de cineva, astfel că imediat ce iese pe ușă, pornesc spre camera mea și încep să mă pregătesc. În douăzeci de minut termin, iar exact cum a spus, Brian mă așteaptă în mașină. Imediat cum ies pe poartă, coboară și îmi îndeasă bagajul micuț în portbagaj. Ne urcăm amândoi în mașină, urmând un drum lung și tăcut.

***

     Casa arată la fel de bine ca ultima dată când am văzut-o. Doar că acum atmosfera este diferită. Mă simt de parcă tocmai ce am cumpărat casa și acum mă mut definitiv în ea cu soțul meu. Dacă mă gândesc mai bine, chiar e stânjenitor.

     După ce îmi urc valiza în camera mea, și noroc că am una separată de a lui Brian, ne întâlnim amândoi în living. El e deja acolo și stă întins pe canapea, uitându-se plictisit la televizor.

     — Deci? întreb eu.

     — Deci ce?

     — Explică-mi de ce ai ținut să ajungem mai repede aici! spun și mă așez la marginea canapelei.

     Oftează și își trece o mână prin păr. Se îndreaptă și mă privește în ochi. După expresia lui, pare un adevărat chin pentru el să îmi explice și mie, ceea ce mă face să par prea insistentă, chiar disperată, iar asta nu mă caracterizează.

     — Mai știi când ți-am spus că fratele meu merită să moară și că nu îmi este dor de el? întreabă, iar eu încuviințez printr-un gest al capului. Ei bine, oricât de multe rele a făcut, a fost și este fratele meu, iar cum casa asta este de fapt a lui, ceva mă atrage la ea!

     — Și atunci de ce nu te-ai mutat din prima aici?

     — Tu ai văzut cât de departe e de oraș? Nu pot sta aici mai mult de câteva zile.

     Acum că mi-a explicat totul, pare mai logic. Să nu mai spun de faptul că mă simt mai bine când știu că adevăratul motiv pentru care s-a grăbit cu venirea aici este acesta, când eu îmi imaginam vreun posibil viol sau o ucidere. Trebuia să îmi dau seama că Brian nu ar face niciodată așa ceva.

     — Să înțeleg că îți este dor de Dean? îl întreb apropiindu-mă.

     — Ascultă, Sarah, nu ai cum să înțelegi. Ție nu ți-a murit niciun frate sau vreo soră.

     — Dar mi-au murit părinții! Crezi că pentru mine e ușor? Poate că par eu fata dură și fără sentimente, dar în fiecare secundă mă gândesc la ei.

     Dintr-o dată toată duritatea mea a alunecat pe lângă mine. Mă simt vulnerabilă și cât se poate de sentimentală. Eu nu sunt așa, dar presupun că în viață vine acel moment când realizezi că nu poți mereu să fii tare. Uneori clachezi. Ca acum, când stau și plâng pe umărul lui Brian, gândindu-mă la părinții mei și la felul în care m-au abandonat.

     În capul meu e o varză totală. Partea mea cea emotivă se ceartă cu cea dură, și trec de la o stare la alta fără ca măcar să realizez. Doar ce gândurile mele se mai calmează și îl și aud pe Brian cum suspină. La început mă încrunt, dar îmi dau seama nu are rost să critic acum. Amândoi am avut parte de acel moment în care adevărul ne izbește drept în față, și știu că nici el nu se poate abține. Ce să mai, plângem ca două fetițe care și-au pierdut păpușile în parc.

     Îmi ridic capul încet de pe umărul lui Brian și îi privesc ochii înlăcrimați. Oare de ce până acum nu am observat cât de luminoși sunt, chiar și atunci când în spatele lor este o mare de tristețe? De ce mereu când vorbesc cu el nu îi observ trăsăturile pe care le are cel mai de preț, și tocesc fiecare cuvințel spus? Aspectul contează și totuși rar i-am dat importanță.

     Încep să îi analizez chipul cu atenție, știind că nu mă poate observa, căci are ochii închiși acum. Nasul e mic și curat, forma feței este perfectă, urechile sunt suficient de lipite de cap. Și fără să îmi dau seama privirea îmi coboară pe buzele lui, perfecte, cărnoase, umede. Își deschide ochii și ajungem să ne privim unul altuia buzele, ce amândurora ni se întredeschid.

     Fără să realizez gâtul mi se lungește, iar buzele ni se unesc într-un sărut. Amândoi am așteptat momentul acesta, chiar dacă nu am vrut să acceptăm. Ne cunoaștem de atâta amar de timp și acesta este primul sărut demn de o poză. Numai noi știm cât de multă durere și frustrare am pus în el. Ne-am săturat amândoi de efectele greutăților pe care le întâmpinăm zi de zi, ne-am săturat de fiecare părticică din lumea ce e gata să ne arate cu degetul. Și eu și el ne-am înfățișat în lume ca fiind acei oameni tari, care nu pun totul la suflet și care trec ușor și cu bine peste toate problemele, dar asta este clipa în care tot ce a ținut de noi până acum s-a dus.

     Mâna lui îmi prinde delicat ceafa și mă trage mai aproape, adâncind sărutul, în timp ce palma mi se așază involuntar pe umărul lui. Mi-a amorțit piciorul de la poziția nu tocmai confortabilă, dar nici că îmi pasă. Momentul acesta e perfect și nu vreau să îl stric. Este prima oară când sentimentele mele pentru un băiat, de care până acum nici nu știam, ies din carapace și mă schimbă total.

     Încep să rămân fără aer, și deși vreau ca acest moment să nu se termine, trebuie să ne despărțim din sărut. Ne lipim frunțile și rămânem cu ochii închiși încă câteva minute. Îi simt respirația caldă pe toată fața; mă simt în siguranță, brațele lui ce acum mă înconjoară, îmi oferă protecția mult așteptată.

     — Tu să nu mori, bine? întreabă el șoptit, și chicotim amândoi.

     — Nu aș fi în stare să te părăsesc.