Era întuneric... Afară, dar şi în inima mea. Stăteam rezemat de un zid în inima nopţii şi eram bântuit de amintiri. Luna era ascunsă, şi nu se vedea nici o stea. Aşa era şi viaţa mea, fără nici o mică strălucire, asemenea unei stele pe măreţul cer. Pământul părea mai rece şi mai dur ca niciodată, cerul părea de plumb, ameninţând să se prăbuşească peste mine. Văd în minte chipul ei şi zâmbesc; un zâmbet amar, întunecat, care dispare repede. De fiecare dată când o văd, e tot mai departe. Vreau să dispar din lumea crudă în care m-am născut, dar nu pot. Ceva încă mă ţine pe loc, dar nu ştiu ce e. Amintiri vechi şi dureroase se năpustesc asupra mea să-mi dea lovitura finală. Dar nu se întâmplă nimic. Sunt deja imun la ele. În cinci ani cât au trecut de când nu am mai zâmbit în adevăratul sens al cuvântului - cu un zâmbet cald, de fericire -, tristeţea şi durerea provocate de trecut au devenit ceva obişnuit. Am ajuns să cred că doar ele mă mai ţineau în viaţă.
Mi-am creat propria lume, dominată de tristeţe şi ură, lume în care exist doar eu, singur. Oriunde aş merge, mă simt înconjurat de întuneric. Îmi creez iluzii deşarte, pe care tot eu le distrug, fără pic de milă. mă simt ca o clonă, gol pe interior, cu sufletul în cine ştie ce colţ al Iadului, aşteptând să fie eliberat. Dar lipsesc puterea şi voinţa...
Simt că ar trebui să-i fiu recunoscător acestei lumi în care sunt prizonier şi pe care o urăsc. Dar de ce? Pentru că sunt în viaţă? Nu e un motiv de fericire pentru mine... Dintotdeauna, o forţă malefică părea că se joacă cu viaţa mea. Îmi dădea speranţe, iar apoi, când mă aşteptam mai puţin, mi le zdrobea. Fericirea mea era în acelaşi timp şi tristeţe. Ştiam că orice lucru bun care mi s-ar întâmpla se va termina repede. Eram conştient de blestemul ce apăsa pe sufletul meu, dar nu puteam face nimic în privinţa asta.. Era un blestem de care nici măcar moartea nu mă putea salva. Dar simţeam că se va sfârşi... Sunt un ignorant ignorat într-o lume indiferentă. Dar e mai bine aşa. Nu cred că aş suporta ca cineva să-mi vorbească după atâta tăcere.
Ştiam că am ajuns aşa numai din vina mea; eu i-am făcut pe alţii să sufere şi acum eram răsplătit cu aceeaşi monedă. Începeam să mă urăsc din ce în ce mai tare, o ură întunecată ca noaptea, rece ca gheaţa şi mai fioroasă decât orice creatură. Inima îmi era frântă în mii de bucăţi şi fiecare bucată bătea în continuare pentru ea. Dar ea nu mai era...
Două picături cristaline mi se revărsau pe faţă. Erau lacrimi sau stropi de ploaie? Cel mai probabil era ploaia, care tocmai începuse, deoarece lacrimile mele au secat de mult timp, iar ochii mei erau ca două deşerturi.
Îmi pun capul pe genunchi, încercând să rămân treaz. Dar nu reuşesc... Somnul mă duce într-o lume mai crudă, mai dură, cea a viselor. Acolo, cerul plânge cu lacrimi de sânge, iar luna e de un roşu aprins ca rubinul. Mă văd mergând pe lângă un lac cu apă neagră, ce dădea o natură mai sinistră peisajului. Salcii cu crengile lăsate în jos îmi plângeau de milă. Merg mai departe printre nişte ruine vechi, pe o cărare pavată cu oase, ceea ce făcea ca acel infern să pară mult mai înfricoşător. Deodată se ridică o ceaţă neagră, acoperind totul din jurul meu. Părea o atmosferă de Iad, se auzeau urlete îndepărtate, se simţeau prezenţe a unor entităţi stranii, sângele ce acoperea ruinele era ca îngheţat, iar mirosul ce îl emana îţi tăia răsuflarea. Simt un aer rece în spatele meu. Mă întorc şi observ o fantasmă îndepărtându-se. O strig... Alerg spre ea. Brusc ceaţa dispare şi văd că mergeam spre o suliţă îndreptată spre mine. Simt că nu-mi pot opri picioarele din alergat şi nu-mi pot relaxa muşchi deja foarte încordaţi. Renunţ şi mă las în voia sorţii. Suliţa intră în mine, ieşind pe partea cealaltă.
"Acelaşi vis... de fiecare dată visez asta, dar nu mă pot opri din alergat. De ce alerg după acea fantasmă? De ce nu mă opresc când aceasta dispare? De ce nu evit suliţa? Nu puteam răspunde la aceste întrebări... Ştiu doar că TREBUIE să se întâmple asta de fiecare dată."
Otrava de pe lama suliţei, un praf negru cu un miros ca de sulf, intră cu repeziciune în sânge şi se îndreaptă spre creier. Vederea mi se înceţoşează şi simt cum îmi vâjâie capul.
Durerea începe să mă sfâşie. Stau nemişcat fără să scot un sunet. Apoi apar EI. Trei umbre ies din pământul blestemat, umbre a căror contur nu se aseamănă deloc cu unul uman. În ciuda luminii roşii a lunii, umbrele erau de un negru ca smoala. Singurele pete de culoare erau ochii, doi ochi malefici, de un roşu arzător, care te făceau să cazi într-o iluzie eternă a disperării şi îţi dădeau fiori, de parcă sute de şerpi s-ar târî pe spatele tău. O explozie îndepărtată îl făcu pe unul din ei să întoarcă capul. Atunci am observat o nuanţă albastră a pielii şi câteva dungi albe oblice paralele între ele pe obraz. Părea un indian gata de luptă, dar cum spuneam, el nu era uman. Într-o secundă îşi întoarce înapoi capul şi încep să se învârtă toţi împrejurul meu, strigând cu o voce pierdută, mai mult ca un vâjâit al morţii:
-"Tu ai omorât-o!!"
-"E numai vina ta!!"
Vocile lor moarte încep să îmi sune în cap ca nişte ecouri ale conştiinţei. Mă enervez şi pun mâna pe suliţă, dar îi dau drumul la fel de repede. "E doar un vis", îmi spun. "Nu trebuie să pună stăpânire pe mine. E coşmarul în care trăiesc şi pe care eu însumi l-am provocat."
Durerea devine din ce în ce mai îngrozitoare, străpungându-mi inima fără milă. Şi... tresar, ridicându-mă în picioare. Eram lângă acelaşi zid de mai devreme. Închid ochii. Îi deschid la loc şi dau un pumn cu putere în zid, modelând un mic "crater" în el şi şuier printre dinţi: "De ce?! De ce eu?!"
Acelaşi vis ce mă chinuie, aceleaşi gânduri ce mă frământă, aceeaşi durere ce-mi străpunge sufletul în fiecare oră, în fiecare minut, în fiecare secundă, zi de zi... Cad în genunchi, cu capul aplecat. Luna palidă ieşise de după nori şi îmi lumina faţa. Au început să apară şi câteva stele. Era un semn? Neah, timpul m-a învăţat să nu cred în aşa ceva. Ploaia, acum mai puternică, îmi spală sângele de pe mână. Aerul greu mă ameţeşte, închid ochii şi cad inconştient pe pământul ca de fier...
