Lumina puternică a soarelui m-a trezit. Era deja în jurul amiezii, iar totul în jur strălucea feeric. Eram uimit. Trecuse mult timp de când nu am mai dormit atât fără să fiu trezit de coşmaruri sau de durerea rănilor încă deschise din suflet. Îmi era foame. Am găsit un copac în apropiere cu nişte fructe ciudate, pe care nu le mai văzusem vreodată. Am început să mănânc mai ceva ca un animal sălbatic, fără a-mi păsa dacă erau comestibile. Nici măcar nu le simţeam gustul. Deodată mă opresc... Sunt dezgustat de mine însumi. Cobor din copac şi încep să mă plimb pe langa ruine, departe de oraşul nou construit ce strălucea ca un castel în lumina soarelui...
Nu-mi venea să cred că au trecut doar cinci ani. În fiecare seară, când stăteam pe pământul rece, pe vechile străzi ale unor ruine părăsite sau rareori pe iarba care abia mai exista în acea lume blestemată, îmi părea că în acea zi au trecut luni întregi. Timpul aproape că stătea în loc. Îmi amintesc din nou acea zi... Cu cinci ani în urmă, pe când lumea era încă în stadiu de dezvoltare, când ştiinţa avansa pe zi ce trecea, lumea a fost zguduită din temelii. Totul a început într-o zi de vară ce părea la început frumoasă, ca toate celelalte. Am ieşit din casă cu zâmbetul pe buze, ştiind că o să o văd pe ea. Mai aveam două străzi până la destinaţie, când un mare cutremur, cum nu se mai văzuse vreodată, a avut loc. Clădirile au început să se prăbuşească, şi în străzi se deschideau găuri largi, ce păreau că vor să înghită întreaga lume. Am reuşit să ajung în parcul unde trebuia să ne vedem şi unde speram eu să fim în siguranţă. Dar ea nu era acolo... O caut cu privirea minute întregi, după care alerg în căutarea ei. Ajung în centrul oraşului, în zona în care locuia ea. Rămân nemişcat ca o statuie în mijlocul străzii. Pe marele ecran ce veghea asupra oraşului nostru văd imagini şocante... Un crater imens atrăgea totul din jur, şi se făcea tot mai mare. Case şi oameni zburau prin aer, fiind în cele din urmă absorbiţi înăuntru. Mă uit în partea de jos a ecranului şi rămân cu gura căscată... Aceasta se întâmpla în America. Imaginile se schimbă, iar acum se observă cum întregul continent se scufundă, fără a mai rămâne nimic din el. Un nou rând de imagini şocante, în care un tsunami uriaş "mătura" totul de la sud de Ecuator... Apoi arăta erupţii vulcanice din toată lumea. Deodată uriaşul ecran cade de pe clădirea de care era susţinut, lucru care provoacă un haos total. Oamenii aleargă în toate părţile, strigând că a venit sfârşitul. În graba lor, unii se călcau în picioare, se împingeau, strigau unii la alţii. Fiecare era pe cont propriu, fără a-i păsa de soarte celorlalţi. Era o dezordine de nedescris...
Îmi vin în fire şi alerg din nou în căutarea ei. Deodată, se face întuneric asupra oraşului şi o ploaie de foc marca venirea Apocalipsei... Unii strigau: "E un semn! Vine sfârşitul! Pământul se transformă în Iad!" Ignor ţipetele lor şi alerg mai departe. Clădiri enorme erau prăbuşite acum peste tot. Se auzeau strigăte de ajutor de sub unele, cu glasuri stinse, moarte, care ar sfâşia sufletul oricui, dar inima îmi era acum de piatră, bătea pentru o singură persoană. Părea scenariul unui film de groază, doar că în acest caz nu exista un erou care să salveze vieţi. Doar o persoană ignorantă, indiferentă, alerga prin haosul acela, şi nu auzea nimic. Urechile îi erau acoperite de disperare. Ochii nu vedeau decât o persoană... Gura lui striga un singur nume. Iar corpul se mişca singur, de parcă ar fi ştiut unde ar fi trebuit să ajungă. Pentru prima oară, acea persoană ce nu credea în nimeni şi nimic, se ruga... Spera să existe acolo undeva o fiinţă atotputernică care să-l poată ajuta. Şi acea persoană nepăsătoare eram eu...
Îmi era frică mai mult ca oricând. Viaţa mea ar fi distrusă dacă nu aş găsi-o. Amintiri frumoase îmi trec repede prin minte. A fost ultima oară când le-am văzut. Deodată mă opresc, simţind că trebuie să renunţ. Două lacrimi curg pe faţă... Aud o voce stinsă strigând "Ursuleţ..."Mă întorc spre locul de unde am auzit-o şi încep să tremur. Apoi alerg spre ea, în timp ce mă înec în propriile lacrimi...
Durerea provocată de acel cataclism s-a resimţit şi după terminarea acestuia. Mulţi oameni şi-au pierdut atunci rude şi prieteni. Pierderile de vieţi s-au estimat la trei sferturi din populaţia planetei. Eu, şi nu cred că sunt singurul, mi-aş fi dorit să nu fi supravieţuit atunci... O mare de durere acoperea întreaga lume. Mulţi oameni au cedat psihic şi şi-au pus capăt vieţii lor. Eu nici măcar nu am avut curajul să fac asta. Mai dureros a fost ceea ce a urmat după cataclism. Explozii, epidemii şi valuri de radioactivitate au determinat ca acea perioadă să fie numită "Era Întunecată". Cu toată că nu a durat atât de mult, durerea a amplificat timpul, făcând să pară cu adevărat o eră.
La sfârşitul "Erei Întunecate", oraşele au început să fie ridicate din ruină. O lumină părea în sfârşit să se observe în întunericul în care am trăit atâţia ani... Supravieţuitorii au început să spere. Credeau să vor reuşi să reconstruiască totul şi să o ia de la capăt, cu toate că natura mai avea nevoie de timp pentru a se reface complet. Vedeau viitorul cu optimism. Eu eram încă bântuit de trecut şi nu vroiam să accept schimbările. De aceea fac tot posibilul să evit civilizaţia, să ocolesc marile oraşe, hoinăresc prin păduri şi pe câmpuri pustii, cu cerul nesfârşit ca acoperiş şi cu pământul rece ca pat. De ceva timp am ajuns să călătoresc, umblând prin lume şi cautând sfârşitul... Al meu, dar şi al lumii. Totuşi, trebuia să-mi respect şi promisiunea.
Acum treceam pe lângă un oraş mare, împrejurul căruia se aflau ruine. Oriunde mergeam găseam acolo acele ruine familiare, pe care le puteam numi "casă". Mă îndepărtasem puţin de oraş. Privesc în urmă şi văd zidul, copacul, ruinele. Ştiam că mai târziu le voi regăsi mai departe...
