Music for inspiration

Zombie

ok, am posatt. da stiu, m-a luat cam mult, dar e aici pana la urma. alegerea lui TeeaTJ, Natalia Kills - Zombie. stiu ca am o intreaga listuta cu propuneri si o sa incerc sa fac cat mai multe pana plec, dar nu promit prea multe. oricum, cel putin una o mai am scrisa, dar trebuie corectata si mie muuult prea lene. in orice caz,  spre sa va palca si scuze daca nu prea mi-a iesit descrierea de pe la final. o sa intelegi cand ajungeti la ea. voiam sa aprofundez si toptusi nu voiam,d ar sper ca se intelege totusi ce am vrut sa spun:)

vacanta palcuta >:D<

@};-

Zombie

Înaintam cu paşi măruţi pe cărarea aproape invizibilă. Doar câteva raze ale lunii străpungeau negura nopţii şi frunzişul des, călăuzindu-mi drumul mult ştiut.

 Deşi era o cărare, nu şerpuia printre copaci. Era dreaptă, iar din loc în loc ocolea câte un arbore, sau vreun trunchi căzut. Îl ştiam prea bine pentru a mă pierde prin desişul bogat.

Nu îmi are frică. Nu mă îspăimânta gândul că vreun animal sălbatic m-ar putea ataca. Era mai mult o padurice, dar putea fi numită astfel doar de un cunoscător. Pentru tot restul satului, era doar pădurea ce ‚,muşca’’ din sat, lăsând în urmă doar forma unei seceri. Dar mie nu îmi păsa. Nu era nici un pericol, iar rătăcitul nici măcar nu îmi preocupa gandul.

Nu mă grăbeam să ajung acasă şi în definitv, de ce aş fi făcut-o? Ce mă aştepta? Nimic... Un tată pe patul de suferinţă care nu face decât să îmi ocupe cea mai mare parte din timp şi energie nu e tocmai persoana la care te întorci. Să îl iubesc? Să ţin la el? De ce aş face-o? Până nu a fost ţintuit la pat, abia dacă ştia că avea o fiică sau o soţie, care s-a stins în cele din urmă. Doctorul spunea că e din vina apendicelui, dar eu cred că e vina lui. Nepăsarea a omorât-o şi i-a stors fiecare picătură de viaţă pe care o avea. Şi totuşi, era tatăl meu şi datoria mea de fiică era să mă îngrijesc de el.

Era inutil. Doctorul nu îi dădea prea multe şanse, dar el nu îl credea. Prefera minciunile vraciul cel bătrân care ne-a luat aproape fiecare galben din casă şi mai rău i-a făcut. Nici un leac nu funcţionează pentru el. Trebuia să moară curând. Aşa voia Dumnezeu şi nu puteam înţelege de ce se împotrivea. Sau poate că adevărata întrebare era pentru ce, sau pentru cine voia să rămână în viaţă. Nu pentru mine, asta ştiam sigur.

Mi-am continuat mersul liniştit, reamintindu-mi lecţiile din acea seară. Datorită îngrijirii ce eram obligată să i-o dau, puteam merge doar la şcoala de seară, împreună cu restul celor mari. În locul prietenei mele Ann, stăteam în bancă cu mama acesteia, Mary. În locul chipurilor vesele şi tinere zăresc doar oameni obosiţi şi sătui de ‚‚carte’’. Dar mă obişnuisem cu gândul şi situaţia. Nu aveam de ales. Nu aveam o altă variantă mai bună.

Am continuat să mă îndrept nepăsătoare spre casă, când am simţit două mâini pe umerii mei, oprindu-mă în loc. Pentru o clipă, mi-am simţit înima împietrită, ca şi cum i se luase puterea de a mai bate. Cele două braţe mai întors, dezvăluindu-mi proprietarul. Am răsuflat uşurată. Razele slabe ale lunii conturau trupul unui tânăr înalt şi voinic. Deşi nu îl ştiam prea bine, era noul venit din sat, deci ultima bârfă.

 - Domnule Black, m-aţi speriat, am şoptit încă speriată.

Dacă înainte, inima mea refuza să bată, acum nu părea să mai poată fi oprită. Ceva în statura misterioasă mă speria şi mă atrăgea în acelaşi timp.

 - Nu ar trebui să umbli singură pe întuneric, mai ales în pădure. Mă mir că nu te-ai rătăcit, m-a dojenit serios.

 - Mulţumesc pentru sfat, dar nu mi-e frică. În plus, ştiu aceste păduri mai bine decât propriul buzunar, m-am apărat cu o voce slabă, în timp ce strângeam la piept caieţelul meu.