Amnesia || Harry Styles

Capitolul 1

Puteam simti vantul suflandu-mi prin par si prin jacheta neagra. Mereu m-am simtit minunat cu el. Era singura persoana care ma putea face sa ma simt ca si cum eram o parte din asta. Din lumea asta. Mergeam la liceu doar ca sa il intalnesc pe el, sa il imbratisez si sa îi vorbesc. Viata mea era asa de buna...pana la acea tragedie.

" Deci, Alex, iti place ? Senzatia ?" M-a intrebat, zambind.
" O ador ! Nu am crezut niciodată ca sa conduci o motocicleta se simte asa de bine ! "
" Eu o conduc."
" Acelasi lucru." Am ras amandoi . Niciunul din noi nu stia ce avea sa se intample in mai putin de cateva secunde.
Un caine a sarit in fata motocicletei, incepand sa latre de frica.

" Harry, ai grija !" Am strigat. El a incercat sa întoarcă motocicleta, dar era inutil. Cainele era mult prea aproape si nu aveam timp suficient.
Deodată , motocicleta a s-a prabusit, lovind asfaltul. Am tipat, la fel si Harry.
Impactul a fost atat de puternic incat bratul meu a inceput sa sangereze. Eram ametita. Mi-am pus mana pe frunte, incercand sa ma calmez.

" Harry ! " M-am uitat dupa el. Era intins pe pamant, langa mine, dar nu se misca.
" Harry, te rog, trezeste-te !" Am spus, scotandu-i casca. Dar nu se trezea si pe masura ce minutele treceau, ma panicam tot mai tare.

Primul lucru pe care l-am vazut atunci a fost un TAXI.

" Stop ! " Am tipat, iar masina s-a oprit in fata noastra. Soferul m-a ajutat sa il pun pe Harry pe locul din spate, iar eu m-am asezat langa el, dandu-i cateva din suvitele ciocolatii de pe frunte la o parte.

" Puteti merge mai repede !?" Am intrebat, nervoasa.
" Incerc, domnisoara, calmati-va !"
" Nu pot sa ma calmez cand cel mai bun prieten al meu e in starea asta !!" Am tipat, iar soferul a accelerat fara sa răspundă.
Am putut vedea spitalul in fata noastra. Dupa ce am platit, soferul m-a ajutat sa il duc pe Harry inauntru, apoi a plecat.
Cateva minute mai tarziu, ma aflam pe patul lui Harry, langa el. Pentru el, cazatura a fost mult prea puternica. Inca era inconstient.
Mi-am sprijinit capul in maini, inchizandu-mi ochii, pana cand am simtit cearceaful miscandu-se.
" Harry ?" Am intrebat, văzând cum ochii lui verzi incep sa se deschida.
" Ci-cine esti ?" M-a întrebat, si un sentiment de frica m-a cuprins.
" Ce vrei sa spui ? Nu stii cine sunt ?" Mi-am pus mana pe fruntea lui, dar el a respins-o imediat. Simteam cum lacrimile isi faceau aparitia.
" Ar trebui sa stiu ? Ce caut aici ?"
" Noi..am avut un accident. "
" Noi ?"
" Da, tu..iti conduceai motocicleta si eu eram cu tine. Dar un caine a sarit in fata noastra si am cazut. Tu ai fost inconstient ..pana acum. " Am vrut sa il imbratisez, dar nu m-a lasat.
" Ce e cu tine ?!" Am intrebat confuza.
" Ce e cu mine ?! Tu esti cea care incearca sa ma imbratiseze ."
" Dar..suntem prieteni, Harry, noi-"
" Prieteni ? Noi ? Nu, trebuie sa glumesti."
" De ce esti atât de rau ?"
Chiar atunci, doctorul a intrat in camera si s-a apropiat de noi.
" Hm, vad ca te-ai trezit, Harry." A spus, zambind.
" Da, ma rog, o puteti lua pe fata asta de aici, va rog ? E asa enervanta."

Ce ?! Nu puteam sa cred ca a spus asta. Ce dracu s-a intamplat cu el ?

" Fata asta ? Credeam ca sunteti prieteni."
" Suntem !" Am raspuns.
" Nu, nu suntem. Nu am nicio idee cine e." A spus Harry, facandu-ma sa imi pierd mintile. Ce naiba ?
" Oh, Doamne, sper ca nu s-a întâmplat ce cred eu.." A spus doctorul, apropiindu-se de el.
" Ce ??" Am intrebat.

Nu a raspuns, dar a inceput sa se uite in ochii lui Harry si sa îi puna cateva intrebari. Capul lui s-a lasat in jos, iar ochii îi erau plini de tristețe.

" Ce s-a intamplat ?!" Am intrebat din nou, curioasa.
" Domnisoara Jefferson.." a inceput, " ar putea sa aiba..amnezie."
" Cum ?! " Aproape ca am tipat, si am inceput sa plang. " Nu poate fi posibil!"
" Ma tem ca poate..Vezi tu, accidentul a cauzat pierderi serioase de memorie. A uitat totul despre aproximativ ultimii trei ani din viata lui. "
" Nu.."
" Il poti intreba ceva, vezi daca isi aminteste."
" H-Harry, iti amintesti ce am facut vara trecuta ? La petrecerea de la piscina, cand-"
" Taci odata ! Nu am mers la nicio petrecere la piscina cu tine, delirezi !"
" Ma tem ca am avut dreptate, domnisoara." A spus doctorul, venind mai aproape de mine si șoptind " Aceasta este o boala teribila, poate sta asa...pentru totdeauna. Dar de asemenea isi poate reveni. Problema e ca va dura ceva timp pana sa isi aminteasca totul. Trebuie sa il iei usor. Va fi greu, dar nu iti pierde speranta. Totul e posibil."
Nu stiam ce sa spun. Tot ce pot spune e ca eram complet socata. Lacrimile curgeau pe obrajii mei, si simteam cum intreaga mea lume era ruinata.
" Este sanatos acum, pot sa vad asta." A continuat. " Poate merge acasa, dar trebuie sa ai grija de el la scoala sau-"
" Liceu."
" Exact. Studentii pot fi nepoliticosi..stii la ce ma refer. Trebuie sa fii acolo pentru el. Si trebuie sa il ajuti cu invatatul."
Am aprobat din cap, incercand sa imi stapanesc plansul.
" Dar..nu poate lua niste medicamente ?"
" Asta nu este solutia. Trebuie sa isi aminteasca tot treptat, de unul singur. Acum, poate pleca acasa. Daca vor exista probleme, trebuie sa vii aici cat de repede vei putea, ai inteles ?"
" Da. Multumesc, domnule. "
" Nicio problema. Si..imi pare foarte rau."
Am dat din cap intristata, mergand afara si asteptandu-l pe Harry sa se îmbrace.
Dupa cateva minute, a iesit din salon, mergand catre usile spitalului. Nici macar nu m-a privit.
" Harry, asteapta-ma !" Am strigat, alergand dupa el.
" Glumești ?! O sa ma urmărești acum?" A spus, oftand.
" Eu..doar voiam sa te ajut sa te intorci acasa."
" Stiu unde locuiesc, ok ?"

Poate ca stia asta . Dar nu stia nimic despre prietenii lui de la liceu. Asta pentru ca am inceput primul an exact acum trei ani. Aceea a fost ziua in care ne-am intalnit pentru prima oara. Imi doream ca el sa isi aminteasca asta.
" Harry, stii unde e liceul ?" Am intrebat.
" Sigur, dar..nu imi amintesc pe nimeni de acolo..e ca si cum toate memoriile mele recente au disparut."
" De asta trebuie sa te ajut."
" Trebuie sa pleci acasa si sa ma lasi in pace ! Nu am nevoie de tine sau de ajutorul tau !"
" Pentru numele lui Dumnezeu, încetează sa te mai comporti asa ! Nici macar nu incerci sa fii prietenul meu!"
" Nu vreau sa fiu prietenul tau. Imi voi gasi prieteni maine, la liceu. Poate ca...ciudatenia asta cu memoria, nu va fi asa rea pana la urma." A spus, zambind.
Nu puteam sa cred ca a spus asta. Voia sa plece, dar s-a oprit din mers.
" Stii..unde sunt parintii mei ?" A intrebat confuz.
" Locuiesti singur, mama ta traieste in Spania, s-a mutat acolo anul trecut cand si-a gasit o slujba mai buna."
" Cum de stii asta ?"
" Ti-am spus ca suntem-"
" Nu suntem nimic. Poate doar..suntem in acelasi liceu ? "
" Da."
" Acum inteleg..Asta e motivul pentru care stii atatea despre familia mea."
Am vrut sa spun ca nu era adevarat, dar am decis sa nu o fac. Oricum nu m-ar fi ascultat.
" Si..tatal meu ?"

M-am uitat la el, cu o expresie trista. " A murit acum doi ani de leucemie, Harry..Imi pare rau."
Ochii lui erau acum plini de lacrimi. Nu stia ce s-a întâmplat recent cu parintii lui, dar si-i putea aminti. Si i-a iubit mereu.
" Plec acasa." A spus intr-un final.
" Esti sigur ca stii unde-"
" La naiba, da ! " A tipat, facandu-ma sa tresar, apoi a iesit din spital.
Stiam ca asta avea sa fie cea mai grea perioada din viata lui. Poate ca si din a mea. Era clar ca Harry, prietenul meu cel mai bun, nu mai era. Dar gandul care ma facea sa ma cutremur...era ca ar fi putut ramane asa pentru totdeauna.