Amnesia || Harry Styles

Capitolul 5

In ziua urmatoare, Harry nu a venit la scoala. Si nu îl pot invinovati pentru asta. Mama a vorbit cu profesorii despre asta, asa ca toata lumea stia. Toti prietenii lui au incercat sa il sune, dar nu le-a raspuns. Eram in sala de mese, intrebandu-ma ce mai facea.
Deodata, am auzit o izbitura puternica. M-am intors si am vazut-o pe Ramone, care isi aruncase telefonul.
" De ce nu raspunde ?!" A tipat. Doamne...e asa o idioata.
" Mama lui e moarta, Ramone." Am spus, si toata lumea s-a uitat la mine.
" De ce nu taci din gura, târfo ? Stiu asta ! De ce crezi ca incerc sa il sun ?" A spus, enervandu-ma.
" Deci..tu defilezi prin liceul asta in fiecare zi cu decolteuri mai mari decat Oceanul Pacific si eu sunt tarfa.." I-am raspuns, si toti au început sa rada.
" Trebuie sa recunosti ca ...a fost umpic amuzant. " I-a spus Janson. Parea furioasa.
" O sa te omor, nenorocito !!!" A tipat la mine.
" O, serios ? Arata-mi ce poti !" Mergeam catre ea, cand cineva mi-a prins mana si m-a tras inapoi.
M-am intors ca sa il vad pe...Tom.
" Vino cu mine !" A spus si m-a tras după el. Am fost nevoita sa alerg cu el, parasind sala de mese.
Am fugit pana cand am ajuns la vestiare.
" Ce facem aici, Tom ?" Am intrebat confuza.
" Esti complet nebuna ?! Ce e cu tine, Alex, inceteaza sa intrii in conflicte cu Ramone ! Te-ar putea rani !"
" Ea ?! Glumești ?! Ar fi trebuit sa ma lasi sa îi plesnesc fata aia artificiala ! Doamne, o urasc atat de tare !"
" I-a rupt mana Kristei odata, si stii si tu asta !"
Krista era o fata din Austria, care s-a mutat la liceul nostru. Il placea la nebunie pe Harry, la fel si Ramone - bine, Ramone inca il mai place- dar cand Krista a incercat sa vorbească cu el, Ramone a vazut asta si a inceput sa o bata. A fost o lupta teribila. Dupa asta, Krista s-a intors in Austria. Biata fata..
" Nu imi pasa, Tom, poate fi puternica, dar daca va încerca sa puna mana pe mine, o sa-o sa-"
" Ok, m-am prins, o sa-i arati tu ei."
" Exact. "
" Dar macar acum, doar incearca sa stai departe de ea."
" Sunt doar..intr-o stare proasta, cred..Imi pare rau pentru Harry, pentru mama si accidentul lui."
" Te gandesti prea mult la ceilalti. Ar trebui sa te gandesti mai mult la tine."
" Dar e cel mai bun prieten al meu.."
" Este ?"
Cuvintele lui mi-au amintit de tot ce a spus Harry. "Poate ca am fost prieteni. Dar acum nu mai suntem."
" Ugh, nu stiu, încă îl mai vad ca pe cel mai bun prieten al meu, chiar daca se comporta ca un idiot."
" Si cu toate astea, e prietenos cu toti ceilalti."
" Stiu, nu-i asa ? Fac eu ceva greșit?"
" Tu ? Bineînțeles ca nu. El e cel care nu poate vedea adevarata fata a multor lucruri. "
" Da, dar cand isi va reaminti totul-"
" Daca isi va aminti." M-a intrerupt, accentuand primul cuvant.
" Tu incerci sa ma faci sa ma simt mai rau ?"
" Ce ? Nu ! Sigur ca nu, nu te gandi la asta. Eu doar..nu vreau sa fiu prea optimist. Adevarul e ca nu sunt sigur de ceea ce se va intampla cu memoria lui. Acum nu pare sa își aminteasca mai nimic din trecut."
" Da..ai dreptate, dar inca mai exista speranta."

A aprobat, si am mers impreuna la ora de engleza. Inca ma mai gandeam la Harry. Pur si simplu nu ma puteam abtine.
Ugh...

_____________

Cand am ajuns acasa, am fost surprinsa sa il vad pe fotoliul meu.
" Hey." Am spus, dar nu a raspuns. " Uite, stiu ca esti intr-o perioada mai dificila acum, dar din moment ce vom locui împreună, ar trebui macar sa încerci sa fii mai dragut."
" Dar nu vreau sa fiu mai dragut, Alex, in special cu tine."
" De ce nu ?! Ce ti-am facut ? De ce ma urasti atat de tare ? "
" Eu doar...doamne... esti atat de enervanta, ar fi trebuit sa te las sa mori in ziua aia."
" C-ce ?! " Am spus, cu o voce tremurânda. Nu, el nu era prietenul meu. Era o persoana oribila.
Puteam sa simt lacrimile in ochii mei. Urasc sa plang, chiar urasc asta. Dar nu ma puteam abtine.
" Ce nai-tu plangi ?" M-a întrebat. Nu am raspuns. " Alex !"
" Doar..du-te dracu' !" I-am spus si am fugit pana in camera mea. Il voiam pe Harry înapoi.

Mama era la munca. Nu stiu cum ar fi reacționat daca ar fi stiut ce a zis Harry. Dar a fost cu adevarat un nenorocit. Nu stiu, poate a fost o gluma, poate ca nu, dar...nu voiam sa mai vorbesc cu el. Oricum, nu i-ar fi pasat. Avea o multime de prieteni.
Am auzit cateva ciocanituri in usa. Nu putea fi mama, ea își termina programul seara, si era doar 14:05.

" Alex, haide , deschide usa ! " A tipat Harry. Nu, nu aveam de gand sa o deschid.
" Alex, pentru numele lui Dumnezeu, vorbesti serios ? La naiba, a fost doar o gluma !"
" Pleaca ! Tu esti doar un mare nimic, Harry ! Nici macar nu stiu de ce ai venit aici, ca sa îți ceri scuze si apoi sa redevii un nesimtit !"
" Ce ?! Nu am venit sa imi cer scuze."

Minunat.

" Atunci de ce naiba ai venit ?!"
" Doamne, nici macar nu stiu de ce. Doar...ramai acolo si plangi in continuare. Nu imi pasa."
L-am auzit plecand. Ce naiba a fost asta ? Nu am mai vazut niciodata o persoana atat de bipolara.

Dupa cateva minute, am adormit. Nici mie nu îmi pasa de el. Putea sa faca ce voia.

" La dracu' !" Am auzit pe cineva tipand si m-am trezit.
Era vocea lui Harry. Apoi am auzit ceva spargandu-se si a inceput sa injure. Ce naiba ? Am deschis usa si am coborat scarile . Zgomotele veneau din bucatarie . Am intrat acolo si am vazut o multime de cioburi imprastiate pe podea, și un Harry nervos incercand sa...gateasca ?! Nu se poate.

" Ce incerci sa faci ?" Am intrebat, iar el s-a uitat la mine suprins.
" Ce faci aici ?" A spus,in timp ce aduna cioburile.
" Uhm, e bucataria mea, iti amintesti?"
" Ma rog."
" Deci ce incercai sa-"
" Incercam sa fac niste clatite nenorocite, si am scapat una din farfurii, esti fericita acum ?!" M-a intrerupt. Nu ma puteam abtine din a rade de el.
" Ce naiba e in neregula cu tine, Alex ? De ce razi ?"
" Esti atat de nervos. Si sunt atat de surprinsa. Niciodata nu ti-a plăcut sa gatesti."
" Nu imi place. Doar îmi e foarte foame. Ai putea macar sa incerci sa ma ajuti cu asta." A spus, aruncand niste cioburi la gunoi.
" Domnul Styles nu poate face niste clatite. Ce pacat, nu-i asa ?" Am ras iar el arata furios . Imi placea sa il enervez. Era destul de amuzant.
Dar..nu a răspuns. S-a ridicat si s-a intors la clatitele lui.
Am mers la el, si mi-am pus mana pe umărul lui.
" Fie. Te voi ajuta. Dar sa stii ca o sa mananc si eu din ele." Am spus si a zambit.
" Bine."

Ok, poate si eu sunt putin bipolara, pentru ca am spus ca nu voi mai vorbi cu el, dar ...ei bine...cateodata, oamenii fac lucruri care..ugh, doar voiam si eu niste clatite. Asta e tot.