Identitate vol. 1: Sclava

11. Rănit

Urlu, simțind fulgerul trecând prin mine. Propria mea voce îmi pare străină, tăioasă și plină de durere, străpungând liniștea ca lama unui cuțit. Preț de o clipă, sunt suspendat în aer, cu trupul încărcat de electricitate. Dar totul durează doar o clipă, pentru că apoi mă lovesc cu putere de perete Impactul mă lasă fără aer. Gemând, abia sunt în stare să-mi ridic capul și s-o privesc. Îi văd expresia șocată întipărită pe chipul închis la culoare. Umerii îi tremură, iar gura îi e ușor întredeschisă. Se împleticește câțiva pași înapoi, privindu-și palmele de parcă n-ar fi ale ei. E la fel de șocată ca mine. Nu înțelege ce s-a întâmplat, ce a fost această descărcare pe care încă o mai simt vibrând în corpul meu amorțit, trântit ca un sac pe podeaua rece. Dar eu înțeleg. Am știut de la bun început. Mona nu e o clonă obișnuită. E aidoma ducesei.

--Mona !, reușesc eu să îngaim, târându-mă spre ea.

Ea nu e în stare să mă privească. Scrâșnește din dinți și își încleștează mâinile de poalele rochiei sale modeste, de servitoare, de parcă ar vrea să și-o sfâșie. Apoi cedează și o ia la fugă, ieșind din sala de antrenament.

--Mona !, strig eu, dar vocea mea e abia perceptibilă. Mona, întoarce-te !

Apoi un alt spasm mă cuprinde, iar eu încep să mă zvârcolesc neajutorat pe podea. Apoi camera începe să se învârtă în jurul meu, privirea mi se împăienjenește, iar eu rămân inconștient.

                                                                                                                  ***

Când mă trezesc, sunt întins într-un pat moale, confortabil, cu așternuturi negre. Capul îmi e culcat pe o pernă tot neagră, iar din gură mi se prelinge încetișor un firicel de salivă. Privesc în jur, mijindu-mi ochii prin semiobscuritatea camerei. Nu știu unde sunt, nu-mi amintesc nimic, iar în cap simt o durere surdă. Inspir adânc, simțind o altă durere, de data asta în piept. Trebuie să mă calmez, să-mi adun gândurile și mai ales, să nu las panica să mă cuprindă. Trebuie să aflu unde sunt. Încerc să-mi mișc mâna, dar nu reușesc. Încerc să-mi mișc piciorul, dar nici asta nu pot. Fără să-mi iau în seamă starea îngrozitoare de slăbiciune, îmi continui lupta, smucindu-mă din toate puterile. Dar iar nimic. Inima începe să-mi bată mai tare, bubuindu-mi cu putere în piept. Dar măcar știu că sunt viu.

„Sau nu", mă gândesc mai apoi. „Poate am murit și am ajuns în Iad. Cu siguranță, am făcut prea multe lucruri rele  ca să pot ajunge în Rai. Asta înseamnă că urmează tortura."

Deodată, mă cuprinde frica, o frică ca de gheață, ce mi se prelinge rece prin toate venele, ca o otravă, răpindu-mi ultima urmă de rațiune. Nu vreau să fiu mort, vreau să fiu încă pe lumea asta. Sunt încă tânăr, mai am multe experiențe de trăit. Sau mai aveam. Realizez că, în tot acest timp în care m-am considerat neînfricat, m-am temut totuși de ceva: de necunoscut. De gândul că existența mea patetică și lipsită de sens s-ar putea curma pe neașteptate și aș putea ajunge într-un loc chiar mai lipsit de sens. Nu-mi amintesc nici măcar numele meu, tot ce a fost înainte de acest moment mi se pare mult prea neclar, de parcă aș privi printr-o perdea de apă tulbure, mâloasă. Reușesc să întrezăresc câteodată unele imagini, dar nu sunt amintiri propriu-zise, ci doar străfulgerări, frânturi de lumină și sunete. Încerc să mă agăț de ele, dar îmi scapă mereu printre degete. Și totuși, gândurile îmi zboară departe, tot mai departe de mine...

Sunt trezită la realitate de sunetul clanței apăsându-se. Tresar, gândindu-mă la arătarea care s-ar putea afla dincolo de ușă. Dar când aceasta se deschide, înăuntru pătrunde o femeie, despre care îmi dau seama, chiar și pe întuneric, că este incredibil de frumoasă. Inima îmi tresaltă dureros, recunoscându-i părul negru, ca mătasea și ochii strălucitori. Era chipul pe care l-am văzut cu câteva clipe înainte ca acea cortină de beznă să cadă peste mine, chipul acelei fete modeste, cu zâmbetul plin de suferință, chipul pe care strălucise mânia, înainte ca fulgerul să i se desprindă din mâini, urmată de frica realizării faptei sale. Dar mai era și chipul femeii aceleia cutezătoare, cu mersul ca de felină, cu zâmbet șiret, chipul în ale cărei mâini  se afla un regat întreg...și inima mea. Și de asemenea, era chipul a zeci și zeci de alte femei, cu ochii pierduți, cu fețele inexpresive. Atât de multe posibile identități, toate sub o singură înfățișare.