au urmat zile întregi de o chinuitoare banalitate în care eram destul de aproape să adorm cu capul pe mesele ce le ștergeam și le resetam pentru clienții următori. de fiecare dată, la muncă, aveam două dispoziții, cea de dimineață în care uram pe toată lumea și nu prea eram în stare să țin vreo conversație și cea de seară. Dispoziția de seară mă aducea într-o stare în care aveam mintea limpede, iar spiritul meu învia. Situațiile cele mai banale se aprindeau și pentru mine erau pline de umor dosit în ascunzișuri lingvistice. Eram antrenat, un căutător de umor care își lua meseria puțin prea în serios. După ce chibzuiam bine situațiile, le trasformam în mici anecdote sau în glume libere și îmi distram cumplit colegii care mă găseau puțin ciudat. Ross îmi făcea avansuri directe în glumă la care nu știam cum să răspund convingător pentru că, la drept vorbind mă flatau puțin dar în același timp mă gândeam că ar fi cazul sa fiu mult mai dur și să-mi afișez masculinitatea. Îmi doream așa mult să fut ceva în unele clipe încât picioarele arătoase ale bețivancei de Sally mă purtau vrăjit prin restaurant și cu puținele ei încercări timide de a vorbi cu mine aș fi vrut sa fie o dată neacompaniată de prietenul ei sau de tatăl ei, Peter Împuțitul. culegeam pahare goale de pe masa de lângă șemineu la care se așeza mai mereu și încercam să văd ce ascunde sub fusta diferită pe care o purta mereu și care, la drept vorbind îi venea ireal de bine. dar din cauza faptului că nu o găseam destul de beată sau pentru că e un reflex simplu feminin, avea grijă să-și acopere tacticos portița spre chiloții ei. bănuiesc că aș fi fost dezgustat să-i fi văzut chiloții, Sally nefiind la prima tinerețe, așa că mă mulțumeam să-i mai desfac o sticlă de cabernet sauvignon sudafrican. și câteodată intra la radioul cu circuit închis o piesă de hawthorne cum aveam să aflu, care mă lua pe nepregătite și în timp ce mă îndreptam cu farfuriile de budincă neagră spre clienți, îmi răsărea o lacrimă în colțul ochiului și mă lua un fior. erau scurte momente care mă făceau să înclin spre faptul că încă trăiesc. practic eram extenuat nonstop, îmi duceam existența la muncă câteva ore împuțite și apoi luam o pauză în care haleam un burger sau altceva. citeam de pe ereader și așezat la o masă mai retrasă mă făceam atât de confortabil încât nu o dată era să adorm. Aveam impresia că toată lumea ura felul în care munceam dar pe mine nu mă oprea asta să dovedesc managerilor că aveam dreptate, trebuie doar să schimbi puțin perspectiva și îi rugam să mă lase dracului in pace, puțină autonomie m-ar face să fiu mai bine dispus. dar pentru ca întârziam mult, se purtau cu mine ca și cum aș fi fost un copil. era greu să găsești sentimente înălțătoare când erai un simplu servitor și din această cauză mă gândeam mereu cu melancolie la momentele magice, cu mult mai plăcute acum, ascunse în partea cea mai eterogenă a memoriei, momente magice în care descopeream cât de fermecător e să gândești alături de prietenii vechi de acasă, în care tratam totul cu o superioritate ce dădea curs ironiei nihiliste, un prag care nu putea fi depășit dar care mă azvârlea departe de un curs firesc al vieții.
acum stau în bucătărie, luminițele de crăciun ce încadrează un perete întreg iși fac datoria si stau aprinse, mai e o zi pana la crăciun iar eu ascult nocturne de chopin interpretate de brigitte engerer într-un fel în care nu îmi lasă vreo impresie personală, pentru mine toate interpretările nocturnelor lui chopin sună la fel. încerc să îmi desfac fruntea de carnea solzuroasă și să mă desprind de durerea ce mă cuprinde. îmi dau ușor seama că nu mai pot reacționa la fel, diferite gânduri mi se plimbă prin minte dar nu am siguranța unui nebun și nu mă pot lăsa în brațele necunoscutului. până la urmă cred din tot sufletul că nu sufăr de nicio boală mintală, și nu mă mai pot lamenta degeaba. e normal să mă doară capul, nu am dormit nici măcar un minut. o nocturnă pe care nu o recunosc mă aruncă primejios spre o margine goală a imaginației mele în care ia ființă nimicul, cu un neglas atât de real încât nici o metodă cretină de a îndepărta negura realității nu mă face să-l mai neg. nimicul se instalează bine, iți pune sistemul logic in funcțiune și declanșează proiecția hazardului care nu lasă loc de nicio speranță, spulberă orice fel de vis pueril, transformă culorile in gri, sau mai degrabă le diluează, le ia din forță. ce-ți rămâne de făcut? nu, e cazul să nu mă mai las pradă unor demersuri atât de false și de prăpăstioase. chiar dacă gust pentru întâia oară din fierea realității așa cum e ea, netransfigurată de înseninări pline de superstițios și de scheme secrete sau simboluri așezate de un geniu sobru care nu cunoaște egoismul și nici nu-și dezvăluie identitatea, nu e cazul sa îmi pătez moralul.
schimb muzica, bag cea de yann tiersen și observ cum port în mine ca intr-un rucsac sute de trăiri moarte și uitate. yann tiersen mă readuce la vârsta de 16 ani. ce complicat e să trăiești într-un labirint în care nu răsare soarele decât o dată pe lună. când aveam 16 ani mă strofocam să o înțeleg pe mama, sau mai degrabă să o blamez. Mama se săturase să trăiască singură și a decis să îl aducă în casă pe primul pretendent care a încercat să o farmece. Dan era un om lipsit de eleganță îmbrăcat ponosit în orice situație, care se baza mult pe învățăturile puternice și simple pe care le adunase în satul natal și prefera mereu să fie distrugător de direct, ca un buldozer. era masiv, lucra ca taximetrist iar eu și sor-mea îl uram de moarte. nu l-am acceptat niciodată, nici măcar parțial. mă simțeam rușinat și îmi venea să sar la bătaie dacă cineva glumea cum că ar fi taică-miu. totuși îi purtam multe din tricouri deși erau vechi, și câteodată observam că nu sunt foarte diferit, și mă uram mereu mai mult pentru asta, mă consideram scârbos, nici nu mă priveam în oglindă. în perioada aia am început să fumez iarbă sintetică. primele experimente le-am făcut cu un văr apropiat. mergeam mereu cu marfa la o colegă de-a lui de liceu ce știa să ruleze și ne spărgeam prin parcuri. el de obicei era copleșit și nu reacționa câteva ore, îi era rău dar se afla în lumea lui adâncă. suferința de orice fel te face mereu să te adâncești în lucruri și să le complici. eu rămâneam ok cât de cât și eram fascinat de colega lui care mi se părea cool. nu era frumoasă dar avea o talie subțire și părea cea mai inteligentă și calmă fată. probabil că era pe vremea aia.
