Puștiul

Drumul lung și pustiu l-a făcut să ofteze fără vlagă de parcă i-ar fi amorțit până și respirația.
Era decembrie. Şi parcă, specific lui decembrie, era groaznic de frig. Și-a așezat cu mâna tremurândă mai bine fularul pe gură, împingându-l către nas. Abia putea să respire și deja era în întârziere, că altfel ritmul lui în care mergea de obicei nu era nici pe departe atât de alert.
În graba sa a călcat într-o groapă. Din păcate pentru el, și-a murdărit calumea ghetele proaspăt lustruite. Și-a înăbușit o înjurătură și a început să alerge. Era aproape și 5 minute, iar probabil că profesoara de matematică era pe undeva pe lângă clasa în care învață. Blestema tăcut materia care nu i-a adus decât nemulțumiri.
Era un „puști" de vreo 17 ani de abia împliniți. Spun „puști", pentru că toți colegii lui găsesc ceva amuzant în a-l tachina astfel. Fiind o fire nervoasă, mereu punea la suflet asta, deși nu arăta de fiecare dată. Nu era întodeauna punctual când venea vorba de școală și ura la culme orele de fizică și matematică pe care le avea din nefericire cu aceeași profesoară: Doamna Mildred. Spaima vieții sale.
- Ce afurisită. Sper să cadă pe scări și să-și rupă nasul ăla de vrăjitoare, gândea el, enervat la culme de nota de 3 pe care a privit-o cu o zi în urmă în testul de la matematică.
A ajuns în clasă unde bineînțeles că profesoara își respecta cu precizie rutina făcând prezența.
A tușit sfidător când l-a zărit pe acesta la ușă cu ghiozdanul atârnându-i de mână și cu nasul roșu.
-Mă scuzați că am întârziat.
-Este și .. –apoi privindu-și tacticoasă ceasul de la mână – 7 minute, băiete, și i-a aruncat o privire severă peste ochelarii antici.
-Am pierdut autobuzul. Am încercat să ajung la timp.
-Crezi că-mi pasă? În mod normal ar fi trebuit să nu mai intri și să-ți iei absență, dar având în vedere că ai o notă de „ți-e mai mare dragul", te invit să îți repari perlele pe care le-ai scris la lucrare. Altfel vei fi corigent.
Nu învățase nimic și o știa prea bine. Un fior când rece, când cald îi zgâria spatele urcându-se la cap sub forma unor pitici „mâncători de creieri". Și-a trântit obosit ghiozdanul, și-a dat geaca grea și groasă de iarnă jos așezând-o lent în cuier și și-a scos din ghiozdan caietul, cartea de matematică și un stilou. S-a așezat. Însă profesoara nu era de acord cu ceea ce Jake făcuse și i-a mai zis o dată să vină la tablă. Ura enorm când ieșea la tablă. Mereu avea impresia că e în centrul atenției și că toți colegii lui încep să râdă și să-l bârfească.
-Află-l pe x.
-Păi, am lipsit la lecția asta.
-Repet, și crede-mă că nu-mi place să fac asta, deci repet: Când lipsești, suni un coleg și te interesezi de lecție. Nu vii câine surd la vânătoare. Așa că-mi rezolvi ecuația, dacă vrei să promovezi.
-Ăăă. Ăăm, păi dacă..Nu. Dar dacă încerc să.. mm.

-Marshall. Îți mai dau o șansă, o ultimă șansă, mâine. Las data pusă și dacă nici mâine nu știi, îmi pare rău, dar va trebui să ne întâlnim la toamnă. La loc. Iar voi scrieți în continuare la proprietățile logaritmilor.
Și a început să dicteze ca un robot. Poate că părea de treabă uneori, dar nu era deloc așa. Era o babă bătrână și comunistă.

Din perspectiva lui Jake

Abia așteptam să mă duc acasă și să mă cuibăresc în patul meu continuând să citesc Furtună și avânt. Mă deprimă școala. Și nu o înțeleg. Ce sunt notele până la urmă? Niște cifre inutile scrise într-un caiet mai mare. Ce e cu toată concurența asta? Oricum vom muri toți și tot ce va rămâne din noi e nimic. E o prostie și nu o să-mi schimbe nimeni niciodată părerea despre ea. Adică, abia aștept să mă ajute în viață radicalul din x și logaritmul de nu-știu-cât.
Singurul lucru care mă face să zâmbesc într-o zi mohorâtă ca asta e.. ea. Fata timidă din spatele clasei. Mereu își vede de treaba ei și vorbește doar când cineva o întreabă ceva, în rest nu. Parcă îi era interzis să scoată vreun cuvânt de la ea, dar cu toate astea mă făcea să mă simt bine. Era singura care nu râdea de mine. Probabil pentru că știe cum e să fii bătaia de joc a tuturor.
Din câte am analizat-o eu, și credeți-mă, am avut ceva timp la dispoziție pentru asta, își pierde pauzele desenând ceva, citind sau chiar ascultând muzică. Oh, și cât mă arde curiozitatea să-i pătrund în intimitate și să-i citesc gândurile sau să aflu chestii mult mai personale decât ce s-a aflat la suprafață. Dacă ai vedea-o, ai avea sentimentul ăla familiar, de parcă ai cunoaște-o de o viață, dar cu cât ești mai atent la ea, cu atât afli că de fapt nu știi nimic despre ea.
Singurele sale prietene sunt cele de la cor. Oh, uitasem să menționez.. Se duce și la cor. Ai zice că e tipul de fată dezghețată care le face pe toate și are de toate, dar de fapt e doar.. o fată timidă. Și-mi place asta.
Urma ora de Cultură și Civilizație și trebuia să stea lângă mine, pentru că aveam să prezentăm un proiect. Mă simțeam cu adevărat liniștit când stătea lângă mine și îi auzeam respirația mângâietoare. Într-adevăr, fata asta îmi crea imense și incontrolabile emoții. Iar seara e din ce în ce mai grav, când se lasă întunericul și liniștea aceea îmi pătrunde în ființă și reamintindu-mi cât de imposibil e să fiu cu ea..
Dar să revenim la oră. Eu și cu ea, în aceeași bancă, aproape respirând în același ritm, învăluiți de o tăcere inexorabilă. Devastator.
Dar totuși, ce poți face când efectiv tot ce sălășluiește în mintea ta e un mare și incorigibil haos?
-M-am gândit să prezint introducerea și fragmentul încadrat în acest dreptunghi -și și-a lipit degetul finuț, lung și palid de foaie indicându-mi locația exactă- Sally și Joe au spus că vor continua la cuprins, oferind exemple și tu urmezi la final când începe paragraful ăsta.
Mi-a zâmbit. Și acel zâmbet aproape că m-a transportat automat către alte galaxii și parcă o grupă de steluțe verzi mi se scurgeau pe întreaga rază vizuală. I-am zâmbit înapoi și cât să nu-și dea seama că iar m-am pierdut, i-am spus că sunt de acord. Dar pe un ton dur și sec. Doamne, cât am putut să mă urăsc pentru asta. Aproape simt că i-am strivit privirea gingașă și inocentă de copil cu vocea mea. A plecat capul concentrată pe proiect parcă ezitând să-mi mai zică ceva și și-a asteptat rândul cuminte. Am întrebat-o dacă are emoții, dar a tăcut. M-a privit și mi-a zâmbit clătinând ușor, aproape neobservabil, din cap în semn că da..
Și clipa adevărului a sosit. Trebuia să mă duc în fața a 29 de persoane încercând să vorbesc. Mai eram și ultimul. Uram să fiu ultimul. Simt că toată tensiunea e lăsată pe umerii mei și cu greu îi fac față.