Absenţele de lângă noi

Lectia de geografie

      Ninge. În seara asta paşii târşiţi l-au purtat spre marginea oraşului. Locuri pe care le cunoaşte şi recunoaşte. Nu s-ar putea spune că a depus un efort intelectual să ajungă aici. De mult nu i s-a mai întîmplat să gîndească. Viaţa era doar o rutină găunoasă, cu zile şi nopţi ce se succedau fără să lase urme în mintea înceţoşată, degradată de alcool.

      Se prelingea pe langă vitrine, printre fulgi, mânat doar de imaginea sticlei goale. Avea asupra lui tot ce poseda material pe lumea asta. O grămadă de zdrenţe, aruncate pe ce-a mai rămas din trupul lui îmbătrânit, martirizat de excese. Ţoale de căpătat, mereu prea largi, legate strîns cu o bucată de sfoară. Ghetele scofâlcite din picioare erau decupate inegal, să-i lase libere degetele albăstrite de frig. Nelipsita pungă unsuroasă de plastic în care-şi ţinea sticla, goală sau plină şi-un bont de creion. Când avea un moment de luciditate, rareori, nota strictul necesar pe un petec de hîrtie ce-l întindea vînzătoarei dimpreună cu mărunţişul adunat.

       Lipsa unui loc stabil l-a apropiat de ritmul vieţii oraşului. Se trezea cu oraşul, lua micul dejun, prânzul şi cina, odată cu debarasatul din restaurante. Dormea când se dădea stingerea la metrou.    

        Ding, ding, suna clopoţelul de modă veche agăţat deasupra intrării cafenelei afumate, de cartier şi el păşea înăuntru, învăluit de aroma de cafea proaspătă. Oglinda jupuită de la intrare îi întorcea imaginea aburită de odinioară... înalt, sportiv, cu priză la femei. Ofta abia auzit. Trecea printre mese cu grijă, să nu deranjeze. Cu mana întinsă, fără să privească pe nimeni în ochi. Trebuia s-o facă repede, să păcălească mirosul pe care-l lăsa în urma lui. Devenise destul de cunoscut, obişnuiţii localului i se adresau uneori cu voci răguşite de superioritate bahică.

— Hei, profesore, cine răspunde azi? Ce lecţie avem la rînd? 

        Nici vorbă să se aşeze. Mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul îşi dregea glasul şi lansa întrebarea cu voce stinsă:

— Astăzi, îmi spuneţi vulcanii Terrei, după mărime?

        Răspunsul se lăsa aşteptat. Unii hohoteau stingheriţi, alţii, pur şi simplu, tăceau privind în zaţul cafelei. Oricum, nu avea importanţă, ştia că nu asta voiau de la el în schimbul cafelei fierbinţi, generos îndulcită, din ceaşca ciobită care-l aştepta în fiecare seară, pe colţul barului.

        Cu voce egală, adormită, recita poezia vulcanilor, pe altitudini, longitudini şi latitudini, fără greş. Alteori le cerea capitalele continentului european sau statele africane, cu suprafeţe şi populaţie. Le spunea tot el, imperturbabil. Nu greşea niciodată. Se găsiseră câţiva care aduseseră la bar un Atlas geografic, doar aşa, de amorul artei, ca să-i verifice spusele şi nu greşea absolut niciodată. Ţâţâiau din buze, clătinând din cap cu mirare şi mai cereau un rând...

         Afară, în ninsoarea tot mai deasă, sprijinit de stâlpul pătrăţos de ciment din faţa clădirii, strângând cu grijă monedele în mâna stânga, nota cu ciotul de creion: trei sute de salam, juma' de pâine, o sticlă de rom. Fusese o seară bună, se gândea el, îndreptându-se spre metrou, cu ninsoarea acoperindu-i urmele...