Parabola

„Care e cea mai mare minciună a lumii?” întrebă băiatul. „Cea mai mare minciună a lumii e aceea că într-un anumit moment al vieții pierdem controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă și viața noastră ajunge la voia sorții. Asta e cea mai mare minciună a lumii.” - PAULO COELHO

~~~

Omul nostru ducea o viață plăcută. La fel și închinarea lui. Cele două mergeau bine împreună.

Dumnezeu însă nu era mulțumit. Așa că a îngăduit ca viața omului nostru să devină neplăcută.

Omul a reacționat imediat, șocat. „Cum se poate una ca asta? Cum se poate întâmpla așa ceva în viața mea?”

Sub starea de șoc a omului se ascundea îngâmfare. El însă nu considera că era îngâmfare, ci încredere. „Asta va trece curând. Dumnezeu este credincios. Viața va fi iarăși plăcută”, își spunea el. Închinarea lui însă a rămas pe mai departe lipsită de pasiune.

Dumnezeu nu era mulțumit. Așa că a îngăduit ca în viața omului nostru să se întâmple și mai multe lucruri neplăcute.

Omul a încercat din greu să-și controleze frustrările, pentru că, nu-i așa?, avea credință în Dumnezeu. „Voi avea răbdare”, a hotărât el.

Nu-și dădea seama însă că hotărârea lui de a rămâne răbdător venea din convingerea lui că viața plăcută i se cuvenea. Și nu-și putea auzi propria-i inimă care spunea, „Dacă sunt răbdător, Dumnezeu va face ca lucrurile să fie iarăși plăcute. Asta e treaba Lui.”

Astfel, închinarea lui a devenit o modalitate de a-L convinge pe Dumnezeu să îi redea viața plăcută de dinainte.

Dumnezeu nu era mulțumit. Așa că a îndepărtat o parte din gardul de protecție cu care îl ocrotea pe omul nostru. Viața acestuia a devenit mizerabilă.

Omul s-a înfuriat. Dumnezeu părea de neclintit, indiferent, nepăsător. Ușa cerului îi fusese trântită în față și omul nostru știa că nu o poate forța.

Nu se putea gândi decât la zilele mai bune – nu la zilele mai bune ce urmau să vină, ci la zilele mai bune de dinainte, zilele care nu mai erau și care nici nu dădeau vreun semn că s-ar mai întoarce.

Visele sale cele mai înalte erau acum de a se întoarce la acele zile, la viața plăcută pe care o dusese odinioară, când simțea ceea ce credea că era fericirea.

Nu putea visa o mai mare fericire decât aceea de a se întoarce la ceea ce fusese cândva. Știa însă că viața nu face niciodată pași înapoi. Adulții nu pot redeveni copii. Bătrânii nu-și mai pot recăpăta energia anilor tinereții.

Așa că și-a pierdut speranța. Dumnezeu își retrăsese binecuvântarea și nu erau semne că ar putea să se răzgândească.

Omul a căzut în depresie. A încetat să se mai închine.

Dumnezeu nu era mulțumit. Așa că a dezlănțuit toate forțele iadului în viața omului nostru.

Ispite cărora înainte reușea să le facă față, erau acum irezistibile. Durerea de a trăi era atât de mare, încât plăcerea pe care i-o oferea ispita, ca o eliberare, părea normală și chiar necesară. După plăcere însă urma întotdeauna un alt fel de durere, o durere care îi acoperea sufletul ca o ceață prin care nu puteau pătrunde nici cele mai puternice raze ale soarelui.

Omul nu putea vedea decât durerea lui. Nu-L putea vedea pe Dumnezeu. El credea că poate, dar dumnezeul pe care îl vedea era unul a cărui sarcină era să îndepărteze durerea din viața lui. Și-l putea imagina pe acest dumnezeu, dar nu-l putea găsi.