Un mic prieten
E deja dimineaţă... Mă ridic uşor în picioare, îndreptându-mi spatele. Mă dureau toate oasele. Poate că nu a fost o idee bună să dorm în felul acesta. Ciudat, până acum nu-mi păsa unde şi pe ce dormeam. Poate că ceea ce s-a întâmplat ieri m-a afectat într-o oarecare măsură, mi-a schimbat puţin atitudinea. Dar oare chiar a fost real? Nu a fost doar un vis? Nu... Dacă visam, cu siguranţă se sfârşea ca un coşmar. Că veni vorba de coşmaruri, aseară nu am mai avut nici unul. Chiar că era ciudat... Încep să mă gândesc la ce ar trebui să fac. Povestea în sine mi se părea ridicolă. Dispăruţi? Părea unul din miturile vechilor civilizaţii, cele în care oamenii respectivi credeau cu desăvârşire şi nu acceptau ca cineva să le sfideze. Dar dacă ar fi adevărat, asta ar însemna că şi ea s-a transformat. Trebuie să o găsesc neapărat şi să... şi să... Nu ştiu ce voi face, sau dacă voi fi în stare să fac ceva, dar trebuie să o găsesc. În acel moment îmi strâng pumnul în semn de nerăbdare. Chipul ei îmi apare din nou în minte... Stau aşa câteva clipe, cu mintea plină de imagini vechi. Umbra unei mâini le şterge într-o secundă. Acum îmi apare din nou în minte întâmplarea de ieri. Eram confuz în privinţa echipei. Într-un fel, era bine dacă alegeam să mă alătur lor., pentru că în felul acesta îi puteam găsi pe Cei Dispăruţi. Singur nu prea aveam şanse. Nu ştiam unde ar putea trăi, cum se comportă şi nici măcar cum arată. Trebuia mai întâi să aflu mai multe, apoi mă puteam descurca şi singur. Şi totuşi, ar exista o şansă mai mare de reuşită pentru o echipă de cinci membri decât pentru un singur om. Dar nu ştiam dacă voi reuşi să socializez din nou... De mult timp mă închisesem în propriile gânduri, în propria mea lume unde eram eu singur cu amintirile mele. Acum trebuie să renunţ la ele şi să interacţionez cu oamenii. Părea că mi se cere imposibilul, dar nu puteam evita asta la nesfârşit.
Încep să merg din nou, încă scufundat în propriile gânduri. După jumătate de oră de mers, observ că se termină drumul pietros, iar în faţa mea se întinde o vale adâncă. Rămân câteva clipe nemişcat. Era frumos... Era o vale mirifică, cu iarbă verde, a cărei culoare reflectată în ochii mei se contopea cu reflexia cerului albastru, formând o culoare a vieţii, o culoare vie pe care nu au avut-o niciodată ochii mei. Nu mai văzusem de mult timp un loc atât de liniştit şi plin de viaţă în acelaşi timp. Părea o oază în deşertul acela care se numea lume. În mijloc se afla un lac de un albastru senin, calm, iar briza uşoară formează mici valuri de melancolie ce par capabile să-ţi ia gândurile negre şi să le ducă departe, după care să le scufunde şi să le înece în apa cristalină. Mă întreb dacă nu e o iluzie. Părea prea frumos pentru a fi adevărat... Deodată a început să se mişte totul. Animale mici alergau şi săreau peste tot. Acel loc părea un paradis sau un colţ de rai. Cobor până pe malul lacului, şi îngenunchez lângă el. Iau apă în pumn şi duc spre gura mea însetată. Beau cu lăcomie, apoi mă spăl pe faţă. După ce termin mă îndrept spre un copac din apropiere şi mă aşez lângă el. Era un fel de stejar falnic, măreţ, al cărui vârf părea că străpungea cerul, determinându-l să „plângă" de durere... Astfel, a început ploaia. Îmi trag genunchii aproape de piept pentru a nu mă uda. Din nou mi se pare ciudat. Înainte stăteam în ploaie, călătoream prin ploaie, chiar dormeam în ploaie. Iar acum parcă mă temeam că mă voi uda. Sau mă temeam că voi răci? Nu mă mai gândisem la asta înainte. Îmi vine iar în minte fata cu părul blond. Oare când va veni să mă întrebe din nou? Cred că va trebui să aştept. Da, asta trebuie să fac...
Între timp ploaia se înteţise. Aud foşnete din sus. Mă uit şi văd frunze ale copacului mişcându-se. Poate sunt animale... Privesc în continuare şi văd doi ochi roşii mici ce se uită la mine de după nişte frunze. Mă prefac că mă uit în altă parte, apoi mă întorc repede spre locul unde l-am văzut. Nu mai era nimic... Îmi pun din nou capul pe genunchi, încercând să ignor orice ar fi fost în acel copac, dar simţeam o privire fixată spre mine. Deodată îmi cade în cap un fel de fruct cu coajă tare, asemenea unei nuci. Privesc din nou în sus, frustrat. De data aceasta, apare un cap mic şi negru de după câteva frunze. Se uita la mine cu sfială... Eu îmi întorc capul, după care aud un zgomot ce părea să fi făcut de nişte gheare ce intrau în scoarţa copacului. Se pare că avea de gând să coboare... În câteva secunde, ajunge în faţa mea. Arăta ca o veveriţă, cu capul mare, cu urechi lungi, ochi mici şi roşii care nu aveau în ei nici o nuanţă de răutate, ci chiar părea că te afunzi în ei şi uiţi de toate lucrurile rele ce ţi s-au întâmplat, te duceau într-o lume de vis... Pentru o clipă uitasem cine sunt, ce încerc să fac şi tot ce se întâmplase în trecut, dar strălucirea blănii lui negre mă aduse la realitate. Avea o coadă stufoasă şi mare şi pe spate două aripi... Încerc să pun mâna pe el, dar se dă înapoi cu agilitate şi apoi se înalţă în aer. Mă pregătesc să mă ridic, dar stomacul meu îmi trădează foamea. Animăluţul zboară spre un copac din apropiere, de unde ia un fruct. Se întoarce repede şi aterizează lângă mine, apoi îşi întinde lăbuţele, oferindu-mi fructul. Îl iau cu atenţie, iar el se ascunde repede după copac, urmărindu-mă cu privirea. Încep să mănânc... Avea un gust foarte bun, motiv pentru care îl termin repede. Îmi amintesc de nuca care îmi căzuse în cap. O iau de jos şi o desfac, întinzând-o apoi spre animăluţ. El se apropie şi o ia din mâna mea, începând să o ronţăie. După ce o termină, se apropie de mine şi mi se urcă pe umăr. Încerc să îl dau jos, dar ghearele lui mici şi ascuţite intră mai tare în cămaşa mea subţire şi îmi zgârie pielea. Îl ignor crezând că astfel va pleca, dar el stătea în continuare pe umărul meu, tremurând din cauza frigului ce se lăsase odată cu ploaia. Îmi dau părul la o parte, acoperindu-i blana moale. El se opreşte din tremurat şi se aşează pe umăr ca pe un pat confortabil, sprijinindu-se de gâtul meu. Îmi întorc privirea de la el şi mă afund din nou în gânduri, aproape uitând de noul „prieten".
Ploaia îşi varsă ultimele lacrimi, iar din lacul văii izvorăşte un curcubeu de lumină, care începe să îşi schimbe culorile între ele. După „spectacolul" de lumini creat, curcubeul se face complet alb, apoi galben, oranj şi continuă şirul de culori. În scurt timp, apa începe şi ea să adopte culorile curcubeului. La final, el devine negru, la fel şi apa, iar brusc peisajul devine ca cel din visul meu. Închid ochii şi îi deschid, observând că valea era la fel liniştită şi luminoasă ca mai devreme. A fost o viziune? Oare acel loc feeric va deveni ca iadul din visul meu? Soarele iese de după un nor, umplând locul de lumină. Razele treceau printre crengile copacilor, revărsându-se asupra întregului peisaj şi refractându-se prin picăturile de ploaie ce se scurgeau pe firele de iarbă. Astfel, întreaga vale părea pictată în picături multicolore, lacrimi de tristeţe ale unui curcubeu pierdut. Un ciripit de pasăre rupe tăcerea mormântală, la care răspund alte triluri. Iepuri încep să sară sfioşi prin iarba udă şi veveriţe albe şi negre freamătă prin împrejurimi. Blacky, fiindcă aşa îl numisem, s-a dat jos de pe umărul meu şi s-a îndreptat spre o altă veveriţă cu blană albă. Ei au împărţit o nucă, apoi au început să alerge împreună. Mă uitam cu uimire la acea imagine parcă desrpinsă dintr-un basm, dar apoi mă cuprinse tristeţea. Se pare că şi el mă părăseşte, şi din nou rămân singur. Totuşi, până acum nu aveam nici o problemă cu singurătatea, dimpotrivă, făceam tot posibilul pentru a rămâne singur. Se pare că mă ataşasem deja de acea mică creatură care tocmai pleca de lângă mine. Mă uit din nou la ei şi observ că de această dată cea albă stătea în două picioare, parcă luându-şi rămas bun, în timp ce Blacky se îndepărta de ea. El vine repede şi se urcă din nou pe umărul meu, frecându-şi capul de faţa mea. Se pare că şi el se ataşase de mine. Acum mă simţeam mult mai bine şi eram gata de plecare. Între timp, am luat şi o decizie cu privire la invitaţia în echipă. Da, ştiam exact ce trebuie să fac. Părăsesc cu părere de rău acea vale de vis, plecând din nou spre nicăieri...
