Poveste...
O nouă zi, un alt drum, aceeaşi călătorie... Văd doar poteca pe care o străbat şi adidaşii negri ce îi port. Aud doar paşii mei şi sunetul pe care îl scoate Blacky dormind. Miros teama şi tristeţea din jur, disperarea şi furia de peste tot, curajul inutil, dorinţa de răzbunare, dezamăgirea din sufletele oamenilor. Dar nu simt nimic... Inima mea nu e cuprinsă de nici un sentiment. Un zid de întuneric o înconjoară, făcând să dispară toată ura adunată până acum, disperarea ce puse stăpânire pe mine, până şi micile bucurii care m-au încălzit în ultima vreme. Simţeam cum un val de nepăsare completă îmi circulă prin vene.
Brusc, aerul devine rece, iar cerul este invadat de nori grei, înnegrindu-se. Aceştia încep să se învârtă, formând un cerc imens, ca o gaură neagră. Din ea, fulgere strălucitoare încep să iasă, distrugând totul din jur: copacii sunt puşi la pământ, stâncile sunt făcute bucăţi, pământul este practic smuls şi ridicat în aer. Cu toate acestea, nu simţeam nici o forţă, nici o presiune nu mă afecta... Păream imun la acea furtună de întuneric. Simt ceva ciudat şi mă uit în locul de unde părea că vine, la o distanţă de câţiva metri de mine. Acolo, pământul se cutremura, în cele din urmă spărgându-se, iar din el iese o mână neagră. Nu eram speriat, simţeam chiar că acea mână îmi este familiară. Mai iese încă o mână şi ambele se sprijină de pământul din jur, trăgând afară şi restul trupului. Ar fi trebuit să fiu şocat, sau măcar să mă mir de ceea ce văd. Dar nu am nici o reacţie... Acel „om" avea pielea de culoare neagră, dar acest lucru nu e atât de ciudat pe cât era ceea ce am observat apoi. Avea nişte coarne mari ce străluceau în lumina provocată de fulgere şi o coadă pe care o mişca încontinuu. Spre uimirea mea, acel monstru se apleacă în faţa mea, sprinjinindu-se cu un genunchi de pământ.
-C-Cine eşti tu?
-Se pare că încă nu ai aflat despre noi, nu-i aşa, Stăpâne? spune el cu o voce groasă, ridicându-se.
-Stăpân? Ce tot spui acolo?
-Of, se pare că trebuie să explic eu totul. Ce pierdere de vreme.
-Atunci nu e nevoie să îmi spui nimic, pentru că nu mă interesează, răspund eu, apoi mă întorc şi încep să merg.
-Nici Cei Dispăruţi nu te interesează?
La aceste cuvinte, mă opresc. Atunci el îmi apare brusc în faţă.
-Tu eşti un Ales, e scris ca tu să ne conduci pe noi, folosind puterea întunericului.
-Întuneric? Despre ce vorbeşti?
-Nu ţi-au spus? De fapt, nu mă miră... Păi, fiecare dintre Aleşi reprezintă o anume putere, cum ar fi întunericul, lumina, focul, şi în acelaşi timp, ei conduc anumite creaturi. De exemplu, puterea ta este întunericul, iar tu ne reprezinţi pe noi, demonii.
-Demoni? Vrei să spui că există-
-Da. Există tot felul de creaturi. Monştrii dornici de vărsare de sânge, îngeri care luptă împotriva răului şi multe alte feluri de creaturi care luptă între ele sau atacă oamenii. Cu toate acestea, nimeni nu ne-a observat. Până şi noi, creaturile avem propriile noastre legi, dintre care cea mai importantă este să ţinem secret existenţa noastră. Cine îndrăzneşte să se arate oamenilor este torturat un timp îndelungat, apoi executat, iar oamenii care au văzut sunt omorâţi şi ei.
-Şi atunci tu de ce îmi spui toate astea?
-Cu Aleşii e altceva. Ei, după cum am spus, reprezintă aceste creaturi şi pot lua forma completă sau parţială a lor. De fapt, forma voastră diferă de cea a creaturilor, e mai evoluată şi aveţi mai multă putere.
-Deci practic noi facem parte din rasele voastre?
-Nu chiar. Acum mult timp, pe când nu existau oameni, Pământul era împărţit în 5 regate. În fiecare trăiau un anumit tip de creaturi şi erau conduşi de cei mai puternici, inteligenţi şi vicleni dintre ei. Li se spuneau Cei Aleşi sau Aleşii, pentru că fiecare regat şi-a ales singur liderul. La început, am trăit cu toţii în pace şi armonie, fără să ne deranjăm unii pe alţii. Se întâmpla chiar să avem prieteni în alte regate. Până când fiul liderului nostru, al demonilor, prinţul Takar s-a îndrăgostit de fiica Arhanghelului. Acesta a adus-o cu el la tatăl său pentru a-i cere binecuvântarea. Dar nu s-a întâmplat cum a sperat el. Liderul nostru, într-un exces de furie, i-a ucis pe amândoi fără milă. Arhanghelul, cu toată bunătatea şi iertarea pe care o avea în suflet, a cedat şi ne-a declarat război. Acesta a durat zeci de ani şi s-au pierdut multe vieţi. Până când regele nostru a cerut ajutorul Tărâmului de Foc. Cum era de aşteptat, Tărâmul de Apă s-a alăturat celui de lumină. Mai era un singur tărâm care rămase neutru, şi anume cel de pământ. Regina lor era paşnică şi nu avea de gând să intre în luptă. Dar fiind în mijloc, ambele tabere au ajuns în cele din urmă să lupte pe teritoriul ei. Inevitabil, populaţia a fost zdrobită de cele 2 armate. Beelzebub, liderul nostru, a ajuns să lupte cu Arhanghelul. Regina nu a mai putut rezista şi a folosit o tehnică interzisă, sigilând spiritele celorlalţi conducători în câte o brăţară cu o piatră de culoare specifică. Apoi, cu ajutorul puterii pământului, a separat cele cinci tărâmuri astfel încât să nu poată comunica între ele, iar în mijlocul lor se află lumea oamenilor. Apoi şi-a sigilat propriul spirit într-o brăţară.
-Hmm...brăţări? întreb eu, moment în care îmi amintesc de cea pe care o purta fata misteriosă.
-Da. Prin ele cei care le folosesc primesc puterea războinicilor străvechi. Prin urmare, voi sunteţi reîncarnări ale lor şi aveţi acces la toată puterea, chiar puteţi acumula mai multă.
-Şi de ce aş accepta eu să fiu un Ales?
-Ha-ha-ha!! Să accepţi? Crezi că ai de ales?
Într-o secundă ajunge lângă mine şi îmi pune pe mână o brăţară ce avea ataşată de ea o piatră neagră, după care se retrage.
-Tu, ca Ales al Întunericului, ai o responsabilitate mai mare. Să-ţi spun un secret... Noi demonii nu putem accepta o colaborare cu alte creaturi din celelalte regate. În cel mai rău caz, vom face un pact cu Cei Dispăruţi, distrugându-i pe ceilalţi.
-Un pact cu Dispăruţii? Şi acum crezi că voi accepta asta pur şi simplu?
-Ştiu totul despre tine... Cunosc toate sentimentele ce ţi-au cuprins odată inima: ura, disperarea, setea e luptă, dorinţa de a vedea sânge... A fost scris să fie aşa. Chiar dacă acum nu poţi accepta, spiritul lui Beelzebub va prelua controlul asupra corpului tău. Pentru el, nu e decât un amplificator de putere. Va folosi toate sentimentele şi gândurile tale negative pentru a-şi creşte abilităţile.
-Nu îl voi lăsa să facă asta!! E corpul MEU, deci am şi eu un cuvânt de spus!
-Hm, bine atunci... Te las să îţi continui viaţa mizerabilă, să îţi hrăneşti ura din suflet, să devii mai puternic. Iar când va veni timpul, după ce stăpânul nostru îşi va găsi un alt corp, te voi ucide cu mâna mea, spune demonul dispărând.
Rămân cu capul în jos, îngândurat. Abia acum îl simt pe Blacky cum tremură, deşi am senzaţia că a făcut asta tot timpul. Gândurile mele finale îmi sunt şterse din cap. Am luat în sfârşit o decizie...
