Secretele ucid : Origini

Strain in noapte

           Nu-mi venea sa cred cat putea vorbi fetita asta. Ma uitam la ceasul care era atarnat de perete. Trecusera trei ore de cand incepuse sa povesteasca si nu mai inceta. Nu facuse nicio pauza... parca si uitase ca eram acolo. Imi zicea atatea lucruri, iar eu nu-mi aminteam absolut nimic. Imi poveste despre noi doua... cum ne-am cunoscut, cum ne intelegeam, cum ne certam, cand ne-am paruit...dar nu-mi zicea nimic despre mine, despre familia mea, despre viata mea.

-          Aaa... Claudia? Am intrerupt-o din visare.

-          Em, sunt Dia. Intotdeauna am fost Dia pentru tine, da?

-          Da, scuze. Cum eram eu... eu, nu noi.

-          Erai o sincera, cu o personalitate puternica, erai incapatanata, colerica, si pot spune ca aveai acea sclipire, pe care, probabil ai mostenit-o de la mama ta.

-          Mama? Unde este ea? De ce nu am vazut-o pe aici?

-          Eh...pai...ea...

-          Dia, ai zis ca eram sincera... ma astept la acelasi lucru de la tine. Te rog, spune-mi!

-          Mama ta... nu mai este. Em, mama ta a fost omorata. Barbatul care este in sala de asteptare, este detectivul care se ocupa de ancheta. El te-a gasit.

-          Omorata? Si tata?

-          Tatal tau a murit cand aveai 12 ani. Accident de masina.

-          Deci sunt singura?

-          Nu! Esti cu mine. Cat timp vei fi cu mine, nu vei fi niciodata singura,da?

Am dat din cap ca da. M-am uitat pe fereastra, spre cer. De ce m-a abandonat Soarta? Singura. Fara parinti. Fara memorie. Am observat ca se intunecase, iar in departare se vedeau cateva fulgere. Se pare ca va ploua! Ador ploaia!

-          Dia, mie imi placea ploaia? Am vazut-o mirata de intrebarea mea.

-          Nu, o urai.

-          Aha...in regula, deci nu e un inceput prea bun!

Am auzit o bataie in usa, iar barbatul intra.

-          Scuzati-ma, domnisoarelor! Dia, cred ca ar fi mai bine sa te duci sa te odihnesti, acasa. Nu i se intampla nimic. Colegul meu va sta cu ea toata noaptea. Atat eu cat si tu, trebuie sa ne odihnim. Si maine, vei merge la scoala, si dupa aia poti veni aici.

-          Da, Dia, promit ca nu voi pleca nicaieri!

-          Bine! Si adevarul este ca imi e cam somn... zise si casca.

-          Vezi! Ne vedem maine.

-          Noapte buna! Zise si pleca.

-          Noapte buna! Raspunseram noi in cor.

         Intre noi se lasase o tacere stanjenitoare, care a fost intrerupta de venirea doctoritei.

-          Deci, Emma, cum te mai simti?

-          La fel.

-          Te mai doare capul?

-          Un pic.

-          Ti-ai amintit ceva din ce ti-a zis prietena ta?

-          Nu.

-          E bine sa nu grabim lucrurile. Acum, trebuie sa te odihnesti, iar eu voi veni maine sa vad ce faci. Daca este vreo problema, apesi pe butonul rosu, da?

-          Da.

-          Noapte buna, Emma!

-          Noapte buna! Am zis si doctorita iesi din salon.

Intre noi reveni, aceasi tacere, pe care am rupt-o eu.

-          Deci, dumneavoastra sunteti detectiv...

-          De unde sti?

-          Mi-a zis Dia.

-          Emma, eu...

-          Va multumesc ca aveti grija de mine.

-          Colegul meu, va sta cu tine toata noaptea.

-          De ce?

-          Pentru a te proteja.

-          De cine?

-          De posibilii criminali ai mamei tale.

-          Ok. Nu cred ca vor veni aici. Nu mai reprezint niciun pericol pentru ei.

-          Da, dar ei nu stiu asta. Ei nu stiu ca tu nu-ti mai amintesti nimic.

-          Ehh... oricum, va sta cineva cu mine. Si chiar in momentul acela, un baiat intra in salon.

-          Scott! Ai ajuns. Emma, acesta este colegul meu, Scott Evans. El va sta cu tine in noaptea asta.

-          Ura...ma uitam la el si nu vedea altceva decat un pusti. Bine, un pusti in costum cu cravata, care parea prea tanar, pentru meseria sa. Cred ca mi-a citit gandurile, pentru a zis.

-          Am 27 de ani, sa stii, si chiar ma pricep in ceea ce fac. Tocmai vroiam sa zic ceva, cand Brown spuse:

-          Ei, bine, va las. Emma, n-ai nicio grija, este foarte bun, pentru varsta pe care o are. Si Scott, hai cu mine sa ma conduci.

Si au iesit din camera. Cand m-am uitat iar pe fereastra, am vazut  fulgerele, care erau din ce in ce mai aproape, si stropii de ploaie, care incepusera sa ude geamul. Am dat plapuma la o parte de pe mine, si cu multa vointa, am reusit sa ma dau jos din pat.  Incet, incet, am reusit sa ajung la fereastra. Incepuse vijelia. Frunzele zburau anapoda, in adierea rece a vantului. Pe soseaua ce se afla in fata spitalului ne se vedea tipenie de om. Am deschis geamul. Aerul rece de toamna, invada camera, iar pe fata, am simtit cativa stropi reci de ploaie. Un fulger imens, urmat de tunet care a rasunat puternic deasupra orasului. Priveam curtea spitaului. Erau cativa copaci, pe ici pe colo, multe masini, cel mai probabil, ale medicilor, care lucrau aici, multe baltoace, de la ploaia torentiala, si un zid gros de piatra, iar sprijinit de zid... se afla un om. Nu mi-am dat seama foarte bine, daca era femeie sau barbat din cauza ploii, dar un lucru era cert... ma privea. Gluga pe care o purta, trasa pe ochi, nu reprezenta un obstacol, iar cand si-a dat seama ca i-am observat prezenta, a lasat capul in jos, si s-a indreptat spre intrarea spitalului. Atunci, m-am panicat. Unde era cel care, se presupunea ca ar fi trebuit sa stea cu mine?  Sa ma apere? Iar acea persoana... daca sunt paranoica, daca mi s-a parut? Si daca nu m-am inselat? Daca vine dupa mine... nu am mai stat sa ma gandesc si am iesit pe hol. Era pustiu. Nu se auzea niciun glas, niciun zgomot... in afara de cel al pasilor cuiva. Un fior mi-a trecut pe sira spinarii. Nu stiam in ce parte s-o apuc, asa ca am intrat inapoi in salon, miscare pe care aveam s-o  regret mai tarziu.  O data inchisa usa, am cautat cu privirea un loc sigur in care puteam sa ma ascund. Unde naiba sa ma ascund, in afara de sub pat! Poate nu ma va gasi! Poate va crede ca am iesit pe holurile spitalului sa ma plimb! Aiurea, sunt o proasta si jumatate, iar acel Scott Evans va... Gandurile mi-au fost intrerupte de scartaitul fin al usii. Era aici. Si stiam ca nu este detectivul. Ii palpaia ceva la pantofi, iar detectivul nu avea asa ceva, sunt sigura. Si in plus pe parchet, ramasesera urmele pantofilor lui , umede de la ploaie.

-          Emma! Am tresarit la auzul vocii lui. Este un el!

 L-am vazut deschizand usa de la baie. Am inchis ochii, si am inceput sa ma rog. Doamne, te rog, fa-l sa plece! Te rog adu-l pe... si nu am mai putut sa continui, deoarece, i-am simtit mana pe glezna mea, si am inceput sa tip. M-a tras de picior afara, din „ascunzisul” meu. Am incercat sa ma zbat, sa il lovesc, dar degeaba. S-a asezat peste mine imobilizandu-mi membrele, iar cand am vrut sa tip, mi-a acoperit, atat nasul cat si gura, cu o batista imbibata in cloroform, iar apoi... nu am mai stiut nimic.