Maturitate

Azi am împlinit 15 ani. Conform legilor noastre sunt o persoană matură.  Cândva, la această vârstă oamenii erau încă copii… sau mă rog adolescenți.

Oare cum era?

Dar așa cum zice tata, n-are rost să mă gândesc la un trecut pe care nu l-am cunoscut. Chiar și istoria pe care am învățat-o la școală amintește numai în treacăt de perioada aceea. Multe lecții sunt despre războiul alb.  Și mai ales despre cum a reușit să supraviețuiască omenirea.

Îmi plac lecțiile de istorie, însă uneori am senzația că pagini întregi se termină prea brusc. Ca și cum a  șters cineva capitole întregi.

Profesorul nostru, doamna I11 are răspunsurile gata pregătite și dacă pun întrebări ce nu se află în  Isto-ric ,  îmi trage una după ceafă, apoi îmi întoarce spatele și pleacă.

Doamna I11 e o clonă. Arată super bine însă vorbește cu un calm ce uneori mă scoate din sărite. Mama mi-a zis că înainte profesorii erau oameni ca și noi, dar după războiul alb, au fost înlocuiți de clone.

Dar școala s-a terminat. Ieri în ultima zi a fost festivitatea maturizării pentru noi, cei 5, trei fete și doi băieți care azi am împlinit 15 ani.  Pot spune că a fost singura zi în care m-am simțit bine la școală.  Pentru că am fost în centrul atenției și m-am simțit deosebită când directoarea D35 ne-a plantat cip-urile de absolvenți.

Ieri avea culoarea galbenă și părea doar o bubiță pe umărul meu stâng. Azi însă văd că a căpătat dimensiunea unei monede și se înverzește. Cu timpul va deveni albastră, așa cum sunt cip-urile mamei și a tatălui. Mereu mi-au spus că trebuie să merg la școală pentru că fără acest CIP voi fi considerată un renegat și voi trăi în hrubele de la marginea orașului. Adică o persoană fără viitor.

Azi voi primi vizita Delegației, pentru a-mi afla viitorul. De mâine voi începe munca. Adică voi fi dublura unei clone, o fetiță de 15 ani pe care va trebui s-o urmez peste tot.  Trebuie să recunosc că sunt puțin speriată. Va trebui să mă mut într-una din casele mari și albastre din celălalt capăt al orașului, acolo unde se află locuințele clonelor. 

Am trecut de multe ori pe lângă ele, singura sau cu tata, dar n-am înțeles niciodată de ce ei pot avea case atât de mari iar noi trebuie să ne mulțumim cu construcții pitice. N-am întrebat însă pentru că tata se încruntă la fiecare frază în care fac comparații între ei și noi. Îmi răspunde mereu cu aceeași placă : ” Asemenea gânduri sunt periculoase. Alungă-le din minte pentru liniștea ta.”

Și încet, încet am încetat să-l mai întreb. Însă nu pot face gândurile să dispară.

Părinții mei au devenit triști cu câteva zile în urmă și cred că suferă și ei din cauza despărțirii. Dar nu o spun.  Mama a promis că mă va ajuta să-mi fac bagajul și îmi dă voie să iau ce vreau. O vreau pe Libby, păpușa zdrențuroasă primită de la o rudă îndepărtată. A venit o singură dată la noi și m-a privit în tot timpul în care a stat de vorbă cu mama. Aș fi vrut eu să aud ce discutau însă una din regulile din casă spune că nu am voie să asist la discuțiile adulților. Asta până azi. Dar de mâine plec. Voi putea veni să-i văd o singură dată pe lună, dată care va fi stabilită de Delegație.

Încerc să mă îmbărbătez pentru că și părinții mei au trecut prin etapa însoțitorului. Tata a fost umbra lui August iar mama umbra lui June.  Nu vorbesc despre ei decât în anumite momente și am senzația că uneori  își amintesc lucruri nu prea plăcute.

Am descoperit în podul casei o carte veche cu paginile îngălbenite.  O fi istorie?