I
Eastkieth 529 îHr.
Într-o vreme în care dragonii îşi deschideau aripile sau se foloseau de magia muntelui Toska pentru a zbura pe deasupra omenirii, regatul Eastkieth îşi purta bătăliile împotriva Athalaricului, ajungând aproape de graniţele propriei pierzanii. Eastkieth, al cărui rege, Calais, se spunea că îşi făcea baie în sângele cavalerilor căzuţi pe câmpul de luptă, era înconjurat de Marea Dragonilor şi Pădurea Authari izolându-l de alte ţinuturi. Se zvonea că temutul rege ar fi descendentul Vrăjitoarei Naetak, iar puterea ce izvora din trupul şi spiritul său rivaliza cu cea a marelui dragon Leviathan.
Mulţi râdeau şi făceau glume pe seama celor care aduceau vorba, dar mai numeroşi erau cei care îşi zăvorau uşile şi geamurile, apoi se ascundeau în cea mai mică şi întunecoasă încăpere. Astfel, aşteptau, frământaţi de teamă şi disperare, ca umbrele nopţii să îi ignore şi să meargă mai departe. Din când în când, cavalerii le băteau la uşi, sau le dărâmau, căutând băieţi zdraveni pentru armata lui Calais, iar pe cei slabi de înger sau lipsiţi de putere, să-i pună la muncile mai grele din castel. Durerea mamelor şi lacrimile fraţilor mai mici sporeau cruzimea şi setea de sânge. Orice dovadă de afecţiune încălca legile nescrise ale Eastkiethului, iar pedepsele erau pe măsură. Ştreangul, ghilotina, pentru multi ar fi însemnat raiul, în schimb, biciul, paloşul şi pumnalul, lăsau cicatrici în suflet şi pe corp. Cei însemnaţi nu au respectat regulile, iar celor neînsemnaţi le va veni rândul.
Fiecare drum, pietros, plin de gropi şi noroi, ducea spre imensa fortăreaţa înconjurată de-o parte şi de alta de ziduri înalte. Poarta protejată cu gratii, iar podul, odată ridicat, făcea imposibilă pătrunderea intruşilor în castel. Cele patru turnuri luau privirile încă din depărtare, iar tinerii, neinstruiţi de bătrânii satului, îndrăzneau să se aventureze mult prea aproape de lacul ce înconjura la rândul său zidurile.
— Să vă feriţi de el! Fiul Diavolului trebuie închis!
Cuvintele vrăjitoarei rămăseseră întipărite în mintea sătenilor încă de pe vremea când Calais era numai un prunc inocent şi aparent lipsit de apărare. Frumuseţea copilului prevestea răul. Ochii, care după spusele celor care asistaseră la naştere, erau de culoarea onixului, pătrundeau până în măduva oaselor, lăsând pe oricine lipsit de putere. Alb ca neaua şi, pe măsură ce creştea, frumos ca păcatul, stârnise deja instinctul de apărare şi ura în sufletul poporului.
Vrăjitoarei Naetak, fiică a regelui Uthra, iubită de oamenii tatălui ei şi ale cărei profeţii se împlineau cu exactitate, plecase chiar a doua zi după ce i-a dat naştere. Regele interzisese slujitorilor să iasă din palat, de teama că fiica îi va fi dezonorată dacă vecinii afla de copilul din flori. Se auzea ca Naetak murise la scurt timp după plecare, luând cu ea în mormânt secretul pentru care Uthra ar fi omorât să-l afle.
Vestea că nici propria mamă nu l-a vrut s-a răspândit, iar oamenii din tot Eastkiethul au protestat deciziei regelui de a-l numi prinţ. Însă, spre oroarea tuturor, după moartea bătrânului său bunic, acesta şi-a asumat întregul regat şi pe oamenii săi.
Respectul şi loialitatea nu-i erau menite, spre deosebire de ura şi ostilitate.
Ziua morţii fostului rege a fost şi momentul în care a renunţat a se arăta milostiv cu poporul. Nimeni nu îl văzuse, nimeni nu îi ştia înfăţişarea, iar detaliile despre furia ce zăcea în interiorul bărbatului înfricoşau până şi pe cel mai de temut luptător din ţinuturile apropiate. Mulţi cred că bătrânul fusese singura persoană ce ar fi putut ţine demonul în frâu. Dispariţia acestuia crease panică în rândul sătenilor. Vasalii i-au jurat credinţă, iar servitorii nu au mai plecat niciodată din castel. Rudele lor trăiau cu speranţa că nu au fost omorâţi pentru ca temutul barbar să se îmbăieze în sângele lor. Şi-ar fi dorit să plece, dar nu exista regat care să primească liniştit Eastkiethieni. Se spunea că stăpânul este imaginea loialităţii şi virtuţii poporului, însă la treizeci şi trei de ani de la naşterea pruncului de diavol, ruşinea căzuse pe capul descendenţilor Eastkiethului. Stăpânul lor nu era un simbol al vitejiei, ci unul al morţii.
