Călăuza stelelor

       Un suflet pur îl va chema din ceruri şi îl va conduce către o nouă înălţare. Aripile vor acoperi soarele, răgetul va cutremura pământul şi privirea sa va străpunge sufletele. Prin ceea ce va vedea va înfăptui judecata Zeilor. Când măreața-i umbră va părăsi lumea, o binecuvântare sau un blestem va rămâne în urmă.

       Edric oftă şi se ridică, deranjat de strigătul ascuţit al micuței lui prietene. Noaptea era deosebit de senină şi lumina blândă a stelelor îl fascinase dintotdeauna. Le-ar fi privit pentru eternitate şi tot n-ar fi putut descoperi misterul lor. Unii spuneau că erau sufletele celor apuși, dar el se îndoia. Oamenii musteau de răutate. Cum puteau stelele, atât de pure şi de minunate, să le reprezinte spiritele întunecate?

       Auzi din nou strigătul Lisayei şi grăbi pasul. Iarba rece îi alina tălpile goale. Trebuia să o liniştească înainte să îi trezească pe preoţi. Templul era ascuns privirii de un pâlc de arbori, însă ţipătul fetiţei răzbătea până la ei, ca o săgeată fatală pentru timpan. Cu cine se certa de această dată? Vreun adult se pusese la mintea ei sau vreo pisică ori un bursuc se ţinea de șotii? Niciodată nu învăţa să îşi preţuiască lucrurile şi le lăsa la îndemâna animalelor pădurii, ce uneori, mânate de curiozitate, mai furau câte ceva.

       — Edric! Nu-mi dă păpuşa!

       — Acum sosesc! îi răspunse el.

       Valea cobora precum o mare întunecată, lipsită de copaci, către un lac montan. Apele sale liniştite constituiau o oglindă potrivită pentru frumuseţea nepătată a cerului. Luna se reflecta odată cu stelele şi imaginea îngemănată a astrului îi dădea lui Edric senzaţia că o putea atinge, dacă se apropia suficient. Cu greu, îşi luă ochii de la priveliştea ce îi tăia răsuflarea şi se uită după Lisaya, moment în care zâmbetul abia ivit îi îngheţă pe buze.

       Ca o nestemată în noapte, solzii lui păreau că absorb strălucirea corpurilor cerești. Trupul, de o constituţie fină, era susţinut de patru picioare puternice, cu ghearele îngropate în nisipul de pe malul lacului. Aripile, străbătute de oase subţiri, erau pe jumătate deschise, făcându-l să pară mult mai masiv decât era. Gâtul ca de şarpe îi permitea să privească lumea de la o înălţime de câţiva metri cu ochi de un argintiu curat și cu pupile verticale. Botul alungit lăsa la vedere șirurile de dinţi ascuţiţi şi două coarne micuţe răsăreau înapoia tâmplelor. Coada, groasă la bază, atingea apa, tulburându-i suprafaţa.

      Edric nu îşi putea muta privirea de la făptura de dinaintea lui. Nu văzuse nimic mai nobil, mai elegant şi mai sălbatic. Solzii albi sclipeau în lumina stelelor şi întregul corp îi strălucea. Cu excepţia unui loc de pe piciorul din faţă, ce era umbrit de o siluetă micuţă. Codiţele blonde ale prietenei lui erau imposibil de confundat.

      Lisaya stătea ţeapănă, cu braţele încrucişate, fără să impresioneze prea mult la cei zece ani ai ei.

     — Vino aici!

     Chemarea slabă a lui Edric o făcu să se întoarcă. Dragonul o urmări cu o oarecare curiozitate.

      — Nu-mi dă păpuşa! se smiorcăi ea.

      Băiatul se năpusti pe panta dealului, înnebunit de pericolul în care se afla micuţa. Ochii de argint se aţintiră asupra sa şi reptila albă îşi încreţi buza de sus. Când Edric alunecă de-a dreptul până pe mal şi se grăbi să o îmbrăţişeze pe copilă, făcu un pas înapoi. Un mârâit tunător, venit parcă din adâncul pământului, răsună în noapte. Avea o notă solemnă şi străveche, ce ascundea nenumărate veacuri. Întreg trupul i se încordase şi îşi coborî uşor capul pentru a-i cerceta precaut.