E din nou dimineaţă... Adormisem cu gândul la povestea spusă de acel demon. Mă gândeam că într-o zi aş putea sfârşi şi eu aşa, să ajung un monstru. Ştiam de la început că drumul pe care am pornit nu mă va duce la ceva bun, dar nu mi-a trecut vreodată prin minte că va ajunge în acest fel. Dacă nu accept spiritul din brăţară, cândva acesta va prelua controlul asupra trupului meu. Nu puteam accepta asta... Dar dacă l-aş accepta, aş putea deveni mai rău decât el. Nu ştiam ce aş putea face în privinţa asta. Iar brăţara nu o puteam scoate. Încercasem asta cu ceva timp înainte de a adormi. Când trăgeam de ea, parcă trăgeam de propria piele, timp în care simţeam o durere puternica în piept, în partea stângă. Aveam de gând ca azi să încerc şi alte metode de a o da jos, chiar dacă ar fi să îmi tai mâna.
Simt o briză uşoară cum îmi atinge faţa. Mă întorc puţin pe o parte şi simt lumina soarelui cum îmi mângâie chipul, apoi o bătaie pe umăr îmi trezeşte amintiri. Simt cum mă cuprinde lenea şi îmi vine să spun: „Mamă, încă 5 minute..." Dar îmi amintesc că a trecut mult timp de când nu mai pot spune asta. Deodată, razele soarelui sunt întrerupte de ceva, iar faţa îmi e cuprinsă de întuneric. Deschid ochii leneş şi văd o umbră aplecată asupra mea. Mă feresc cu agilitate, cu toate că încă nu observasem cine e din cauza ochilor mei pe jumătate închişi. O voce familiară îmi spune bună dimineaţa.
-Ah, tu erai, spun eu ridicându-mă şi sprijinindu-mă de un copac.
-Chiar eu, răspunde silueta misterioasă.
Îmi întorc privirea spre ea. Da, era o fată. Părul blond îmi aminteşte de ziua aceea. Observ că de data aceasta nu mai era prins în coadă, ci se revărsa lin pe pieptul ei, pe armura de această dată mai mică şi mai uşoară, am presupus eu. Briza îl flutura în stânga şi în dreapta ca pe un spic de grâu în măreţia primăverii. Până şi culoarea lui confirma această comparaţie. Zâmbetul ei parcă îmi spunea că sunt un leneş, iar ochii ei dezminţeau acest lucru. Pentru o clipă m-am pierdut în acel albastru senin... Şi cred că m-aş fi înecat în el dacă nu îmi aminteam că nu ştiu să înot.
-Se pare că Domnul Morocănos doarme mult, spune ea făcând o faţă supărată.
Încerc să o ignor, încrucişându-mi braţele şi uitându-mă spre norii pufoşi ce erau purtaţi de vânt în imensitatea cerului.
-Ei bine, ţi-am promis că voi reveni, zise ea, revenind la zâmbetul obişnuit.
-„Ei bine", poate că încă nu am luat o decizie, ....ăăă.. ă...
-Îmi cer scuze, nu m-am prezentat.
Aşteptam să îşi spună numele, dar părea că nu înţelese. Tocmai vroiam să o întreb, când ea rupse tăcerea.
-Te-ai întâlnit cu el, nu-i aşa?
Mă uit spre ea cu mirare. Spusese aceste cuvinte pe un ton grav, serios, ce nu i se potrivea. Aproape că mă speriase acel ton, de parcă aş fi ştiut-o de mulţi ani, iar abia acum îi cunoşteam latura întunecată. Observ în ochii ei o strălucire şi nu îmi dau seama de natura ei. Realizez cu greu că ea se uita spre brăţară. Încerc să o ascund, dar deja era prea târziu.
-Bine atunci... Deci nu trebuie să-ţi mai spun povestea. Ce zici dacă vii cu mine să...
Nu a reuşit să termine întrebarea, fiind oprită de un căscat al lui Blacky, care tocmai se trezise.
-Ooo, ce drăguţ!!! Un animăluţ!! exclamă ea, apropiindu-se de mine, dar se opreşte brusc, uitându-se la el ca la un animal fioros, un prădător de care trebuia să te temi.
-Ce e? întreb eu, mirat.
-E un... un...
-E doar un animal inofensiv, continui eu, cu o oarecare ironie în cuvinte.
-Idiotule!!! Ai idee ce e ăsta? strigă ea la mine.
Din nou văd o altă faţă a ei, care mă uimeşte. Rămân nemişcat, cu privirea fixată spre ochii ei, al căror albastru era mai întunecat.
-E un seth!
-Un seth?
-Da un seth, un animal al morţii, explică ea, pe un ton mai liniştit. Se spune că odată ce un seth se ataşează de tine, te urmează până te duce la moarte.
-E o prostie. Nu cred în superstiţii.
-Asta nu e o superstiţie, spuse ea, de data aceasta cu ochii trişti, o lacrimă revărsându-se pe faţa ei delicată. Fratele meu a murit din cauza unui seth.
-Îmi pare rău, nu am ştiut.
-E în regulă. Nu aveai de unde să ştii. Dar în fine, nu am reuşit să termin întrebarea, îmi aminti ea. Deci vrei să vii cu mine să cunoşti echipa de Aleşi?
-Unde să vin?
-Noi ne-am instalat o tabără la est de oraş.
-La est?
În acel moment am simţit un fior rece. Ştiam că acum mă aflu la vest de oraşul despre care vorbea ea şi nu cred că ea vroia să îl ocolească. Deci trebuia să trecem prin el. Nu mă simţeam în largul meu printre oameni. Mă obişnuisem cu singurătatea, de parcă m-aş fi născut şi mi-aş fi trăit toată viaţa aşa.
-Eu... nu pot trece prin oraş, spun eu, cu capul în jos, cu ochii plini de tristeţe.
Atunci, cu zâmbetul obişnuit de cald al ei, se apropie de mine şi mă ia de braţ, pornind spre intrarea de vest a oraşului. Picioarele mele nu mă ascultă şi pornesc şi ele, fiind conduse de cele ale fetei. Nu ştiu de ce, dar nu mă puteam împotrivi. Un lacăt nevăzut îmi închise gura şi nu puteam spune nimic. Ajunşi la intrare, am început să ezit... Picioarele se mişcau din ce în ce mai încet, privirea îmi era aţintită în jos, iar mintea îmi zbura undeva departe. Simţind probabil că sunt agitat, ea îmi strânge braţul mai tare... Era ciudat, parcă mi-ar fi luat toată urma de nelinişte din suflet. În acel moment, la intrarea în oraş, două umbre apropiate, un soare arzător, câţiva nori pufoşi şi un singur gând. Părea că întreaga lume era concentrată în acel tablou... Părea singura imagine existentă, cel puţin pentru mine. Fără amintiri, fără trecut, fără durere... Aveam în faţă viitorul şi doar atât. Dar inima se umple din nou cu întuneric şi acele clipe de fericire, singurele după mult timp, sunt uitate ca puful de păpădie dus de vântul primăverii. Intrăm în oraş, care nu era prea mare. Era unul din acele mici oraşe care au fost demult simple sate, dar care s-au dezvoltat în timp. Asta era o uşurare pentru mine, mai ales pentru că avea o lăţime relativ mică, iar noi aveam să îl străbat de la vest la est. Mergeam uşor pe străzile întunecate de umbrele clădirilor, iar ea încă mă ţinea de braţ. Unii oameni se uitau ciudat la noi, alţii treceau nepăsători, fără a ne privi, iar alţii păreau prea cufundaţi în gânduri pentru a ne observa. Îi priveam cu atenţie pe fiecare, le analizam cea mai mică mişcare, privire, ascultam cel mai mic sunet scos de ei. Parcă aş fi întâlnit o specie nouă, pe care o cercetam cu fascinaţie, dar şi cu teamă, parcă aş fi un copil mic care întâlneşte o persoană străină şi se ascunde după fusta mamei, privind cu sfială şi conturându-mi o imagine despre ea, parcă aş fi un căţel pierdut, care după ce a făcu cunoştinţă cu mulţi oameni răi ce l-au alungat, acum stă faţă în faţă cu unul necunoscut, despre care nu ştie ce să creadă. Să mă apropii sau să fug de ei? Mă întrebam acest lucru în timp ce înaintam în continuare pe acea stradă fără sfârşit, printre perechile de ochi prietenoşi, grăbiţi, sau nepăsători. Un alt om, o altă poveste de viaţă, alte gânduri, credinţe, motive, scopuri, idealuri. Fiecare era diferit de ceilalţi. Doar eu, pentru ei, eram unul singur şi acelaşi. Prin zgomotele şi strigătele din jur, am auzit cuvântul „sălbatic". Îmi strâng pumnul îndurerat, încordându-mi braţele.
-Stai liniştit, spuse ea cu o voce dulce, calmă, care mă face să revin la normal.
Fără să-mi dau seama, am ajuns într-o zonă mai puţin populată. Era linişte... Dar nu semăna deloc cu vechea linişte cu care eram eu obişnuit. Era o linişte prefăcută, se simţea un aer greu, ce punea presiune pe mine. Simţeam că cerul poate cădea în orice clipă.
-Aşteaptă puţin aici, spuse un glas care spulberă liniştea mortuară şi mă calmă, moment în care braţul îmi cade lângă corp.
Mă cuprinse atunci un moment de singurătate, credeam că va pleca şi nu se va mai întoare. Voi rămâne singur în această lume crudă pe care oamenii o numesc societate. Ei îi spun civilizată, dar văzusem şi animale care se înţeleg mai bine şi trăiesc în pace şi armonie. Gândurile îmi sunt din nou spulberate, de această dată de braţul care se agaţă din nou de al meu.
-Vrei să mănânci ceva? întreabă ea zâmbind şi îmi întinde un sandwich.
-Eu...
-Haide mănâncă, Domnule Morocănos, sau mă supăr, indică ea cu indignare.
-Atunci nu cred că pot refuza...
Încep să mănânc din el şi îl termin repede. Era bun, deşi aducea amintiri neplăcute. Abia acum realizez că suntem aproape de ieşirea din oraş. În acea clipă am simţit cum se trezeşte un instinct protector în mine. Îi dau drumul braţului ei şi alerg spre intersecţia din faţa mea, unde îmi dau seama de unde venise acea senzaţie. Un copil îşi recupera mingea din mijlocul străzii, iar o maşină se apropia de el. Alerg mai repede ca niciodată şi sar spre el, împingându-l. Ştiam că maşina nu poate opri atât de aproape aşa că am închis ochii, aşteptând impactul. Am simţit brusc ca şi cum cineva m-ar fi împins cu brutalitate, apoi o durere insuportabilă mi-a cuprins abdomenul. Mă ţineam cu mâinile de el, care erau încălzite de sângele ce curgea încontinuu. Începeam să văd în ceaţă... Deodată aud o voce din interiorul capului meu: „Se pare că ai probleme, nu? Chestia asta îmi dă dureri de cap... Fie, te ajut. Doar tu eşti recipientul meu" Spunând acestea, începe să râdă zgomotos. Ochii mei îşi reveneau treptat, iar hemoragia s-a oprit. Îmi ating abdomenul, dar nu simt nici o durere. Mă ridic repede şi încep să alerg, ignorând oamenii care s-au adunat în jurul meu. Cotesc la stânga între 2 blocuri şi mă aşez acolo jos, în întuneric. Recipient, deci...
-Hei, ai de gând să stai aici toată ziua? Cu toţii am păţit la fel când ne-am primit brăţările. Mă rog, nu chiar la fel, dar nu am reacţionat prea bine. Haide acum, trebuie să mergem.
Mă las ridicat de mâna ei şi merg cu ea spre ieşirea din oraş. Sufletul îmi era cuprins de o teamă nefirească. Luasem deja o decizie în privinţa echipei. Acum trebuia să iau o altă decizie. Ar trebui să mă las corupt de întuneric? Oare pot rezista? Ieşeam acum neliniştit din oraş, încă cu teamă în suflet...
