Believe in Dreams!

Capitolul 5- Asta e imposibil!

Oricât aș încerca, nu îmi pot da seama cum în fața mea stă chiar...

Stă chiar...EL.

Fără să mai stau pe gânduri ies rapid din bucătărie, îndreptându-mă spre ieșire, dorind să plec cât mai departe de EL. Trântesc ușa, evitând strigătele mamei și ale lui din spate și încep să alerg, neștiind unde.

Fața îmi acum invadată de o mulțime de lacrimi.

Cum a putut să apară pur și simplu din nou în viața mea? De ce a făcut asta? Tocmai acum când mai aveam puțin și îl uitam.
 
Știam, eram conștientă că nu am scăpat definitiv de EL, că nu am găsit libertatea de mult căutată, dar nu am încetat să sper, că poate, de data asta, este doar paranoia din capul meu. Dar nu. Nu! EL vrea să mă distrugă în continuare, să-mi smulgă fiecare părticică fericită din mine, bucată cu bucată, până mă va lăsa doar un singur trup, fără suflet. Până voi deveni doar un recipient gol. Doar asta știe el să cauzeze, dezastru.

Și totuși, am realizat că uneori nu se merită să-ți pierzi timpul cu persoane care nu vor să petreacă nici măcar o secundă cu tine. Am realizat că nu toată lumea e menită să rămână în viața mea , chiar dacă ne-a legat o prietenie strânsă. Am realizat că după orice lovitură de la viață trebuie să mă ridic și să fiu mai puternică ca oricând. Am realizat că pe parcurs, de la persoana aia care socializa cu toată lumea, ajung să nu mai fac asta așa de mult , de frica atașării și de faptul că voi fii rănită.

Viața e o serie  de momente care ne formează personalitatea, caracterul și ne ajută să ghicim ce fel de persoane avem lângă noi doar după modul în care se comportă.

M-am oprit din alergat, trăgându-mi sufletul și uitându-mă unde mă aflu.

Sunt într-un parc...gol. Dar ce mă mir? Cine ar sta într-un parc când afară e înnorat și bate vântul? Cu siguranță o persoană nebună...ca mine în acest caz.

Mă așez pe o bancă, îmi duc genunchii la piept, sprijinindu-mi capul de ei și las frâu lacrimilor să cadă din nou.

Plâng din nou după atâta timp în care nu am mai făcut-o.
Nu am mai făcut-o încă din momentul în care m-a dezamăgit. Și plâng tot din vina lui...din cauza prezenței lui.

Mă uit în jur, totul pare atât de trist și întunecat. Dintr-o dată un sentiment de
deja-vu mă cuprinde, simțeam că mai trăisem asta.

Plouă. Simt cum totul amorțește sub stropii mărunți ce țes un covor pe pământul rece. Parcă totul era pustiu.

Las picăturile să îmi invadeze corpul, ridicându-mă în picioare, stând sub cerul trist, dar în următoarele secunde nu mai simțeam nimic. Îmi ridic privirea și văd că o jachetă se afla deasupra mea.

Mă rugam atat de tare să nu fie EL.
Mă întorc spre persoana care ține jacheta, iar privirea îmi e pe băiatul care acum stă în fața mea..dar nu este EL...este blondul.

Fața mea încă îmi era plină de lacrimi, mă uitam la el puțin speriată că mă poate vedea în starea asta. Îmi duc din instinct ambele mâini la ochi, ștergându-mi lacrimile care mi se scurgeau pe obraji.

-Ce cauți aici? îl întreb în timp ce îmi continui bătălia împotriva lacrimilor.

-Mă așteptam la un "mulțumesc", dar merge și așa. îmi răspunde blondul, evitând să răspundă cu adevărat la întrebarea mea.

Parcă am mai auzit asta, dar nu știu unde.
Mă uit în jur, după la blond și îmi aduc aminte de...visul acela în care se întâmpla aceleași lucruri.