Valentin

Valentin

Intru în sala spaţioasă fără să bat la uşă. Nu am nevoie să mă prezint deoarece ştie că vin şi ştie ce vreau. Este ziua şi dreptul meu de a sta pe tronul Său şi a decide soarta inimii.

Aşa că mă apropii, ţinându-mi capul sus şi înaintând fără a arăta nesiguranţa ce mă macină pe interior. Nu este uşor să accepţi o asemenea responsabilitate, ştiind că fericirea sau dezamăgirea creaturilor depinde de înţelepciunea ta.

Arhangelul stă pe tronul său, cu picioarele date peste cotiera dreaptă şi spatele sprijinit de cea stângă, jucându-se cu un fluture creat de el. Arată plictisit, inconştient – parcă – de consecinţele deciziilor sale. Sau poate, după milenii de a se confrunta cu problemele dragostei deţine încrederea necesară de a lua deciziile bune.

Mă opresc în dreptul său, dregându-mi uşor glasul ca să îi atrag atenţia asupra mea. Ochi ce deţin secretele universului se fixează pe mine, iar eu înghit în sec.

Poate că suntem de aceeaşi parte a baricadei, dar nu este niciodată o idee bună să fii sub atenţia unui arhangel.

- Chamuel, aşa cum ştii este ziua mea şi conform tradiţiei, trebuie să îţi iau locul pe tron.

Acesta nu zice nimic, dar se ridică şi se îndepărtează de tron, aripile sale deschizându-se şi întinzându-se, oferindu-mi o imagine de nedescris. Trece de mine fără să îmi zică nimic, iar eu iau tăcerea şi acţiunile lui ca invitaţie de a mă aşeza pe tronul Său.

Înainte ca uşile să se închidă în urma sa, îi aud vocea răsunând de peste tot ca o uşoară şoaptă călătorind cu ajutorul vântului.

- Ai grijă, Valentin, spun cuvintele, dar sub ele aud avertizarea de a nu schimba regulile.

❤

Lumina lunii mă ajută să îmi găsesc locul potrivit pentru aşteptarea mea. Nu mai pot dormi din cauza emoţiilor pe care le am de a încerca să îl văd din nou. Încerc să mă concentrez pe gândurile bune, pe speranţa că azi este ziua când îl voi vedea, dar incertitudinea îşi încolăceşte spinii în jurul inimii mele. Dacă voi da greş ca dăţile trecute? Dacă nu îl voi vedea? Dacă va trebui să aştept alte ore cu singurătatea ca şi companie. Câteodată mă întreb dacă nu cumva totul a fost doar un vis frumos. Dar apoi îmi aduc aminte de braţele lui înfăşurându-se în jurul meu şi ştiu că nu am inventat aşa ceva.

Sper că nu m-a uitat, că nu am devenit doar un vis pentru el, la fel cum mă tem că este el pentru mine.

Mă aşez pe piatra măcinată de timp şi rece a ceea ce a fost o dată un magnific castel medieval, dar acum nu mai este decât o amintire scheletică a unui timp de mult apus. Răceala pietrei trece de materialul subţire al rochiei mele, intrându-mi în piele şi calmându-mi febra provocată de emoţiile ce mă ţin prizonieră.

Nu mai este mult până luna dispare, lăsând razele soarelui să lumineze cerul întunecat. Deja pot să văd la orizon o linie purpurie spărgând albastrul întunecat al nopţii. Încă puţin şi voi vedea mici raze roz, portocalii, galbene şi albastre pictând atmosfera şi anunţând venirea zilei.

Numai că înainte ca prima rază înflăcărată să apară pe cer, îi simt prezenţa. Simt o uşurare imensă. O piatră este luată de pe inima mea la ştiinţa că el nu m-a uitat. Aşa cum nici eu nu l-am uitat.

Este în faţa mea, învăluit de vălul ce îl fereşte de privirile şi atingerea mea, aşteptând ca şi mine acel moment când Raiul, Iadul şi Pământul sunt într-o aliniere perfectă, când vălul dintre cele trei planuri diferite de existenţă cade, creând o portiţă de oportunitate pentru cei ce vor să treacă.