Frumuseţi monstruoase

Capitolul I

20 de ani mai târziu.

— Nu uita ce ţi-am explicat! Ai 18 ani acum. Ţine-

ţi capul în jos şi lasă părul să îţi acopere cât mai mult

faţa... Și nu socializa cu băieţii.

— Ştiu! am răspuns preotului ce mi-a ţinut loc de

tată din momentul în care am deschis ochii în această

lume.

Mâinile lui mi-au cuprins cu blândeţe umerii.

— Eşti o umbră, Lara! Dacă cedezi ispitei...

— Nu am uitat, părinte. Ştiu că pentru mine tentaţia

este mai mare. Stai fără grijă, nu am de gând să îmi

fac prieteni. Nici nu aş şti cum, i-am răspuns zâmbind.

M-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat pe obraz.

Fără să vreau, am atins cu degetele tatuajul de pe gâtul

lui. Desenul pumnalului mi-a ars pielea. Ştiam ce eram,

la fel de bine cum ştiam că nu voi putea niciodată să

ating acel tatuaj fără ca usturimea şi durerea să mă străpungă

până în creier, şi totodată nu mă puteam opri să

încerc. Speram ca după atâţia ani să mă accepte, să mă

valideze ca pe un om normal, nu o fiinţă născută din întuneric.

Tânjeam după acceptare şi, chiar dacă preotul

mă iubea ca pe propria fiică, ştiam că nu sunt vrednică de

dragostea lui atâta timp cât acea parte din el nu mă putea

percepe altfel decât ca pe un duşman.

— Şi gardienii...

— Gardienii nu mă pot simţi, părinte. Sunt vegetariană,

am spus râzând, apoi am ieşit din casă şi am pornit

spre şcoală.

Îşi făcea griji pentru mine.

M-a crescut, m-a învăţat tot ceea ce trebuia să ştiu

ca să mă pot apăra de gardieni şi, cel mai important, cum

să evit să devin un monstru. Mica noastră glumă cum că

sunt vegetariană era, practic, un adevăr.

Noi, umbrele nu puteam trăi fără energie şi, având

în vedere că eram dotate cu ceva abilităţi supranaturale,

aveam nevoie de foarte multă pentru a supravieţui. Pentru

celelalte, oamenii erau singura sursă de hrană. Nu şi

pentru mine. Eu îmi puteam absorbi energia din pământ.

Şi se pare că eram singura care putea face asta. Da, şi eu

eram o umbră, dar pe lângă faptul că puteam supravieţui

fără a scurge vitalitatea din oameni, faţă de celelalte din

specia mea aveam ceva în plus. O inimă. Una care bătea

la fel ca a oricărui om normal. Una care l-a determinat