Tangoul disperării- Pariul

Capitolul 27- Trei săptămâni afurisite

Capitolul 27
Trei săptămâni afurisite

Stau în același salon de trei săptămâni afurisite. Tatăl meu e în aceași stare de trei săptămâni afurisite. Louis mă ține de mână de trei săptămâni afurisite. Nu am mai spus niciun cuvânt de trei săptămîni afurisite.

Văd lumea colorată în alb și negru, uneori totul se transformă în gri. Nu mai văd nimic în culori, nu mai am nevoie de apă sau mâncare. Mama și Louis se chinuie să-mi dea ceva de mâncare, să mă convingă să îmi petrec Crăciunul într-o cameră de hotel, nu într-una de spital. Am încercat să le spun că e nedrept față de tata, că nu meritp lăsat singur, dar cuvintele pur și simplu nu voiau să îmi părăsească gâtul.

Nu am fost niciodată o persoană emotivă, dar în momentele astea, toate emoțiile pe care nu  avut s-au adunat. S-au adunat și se izbesc de mine și de sănătatea mea mintală haotic. Cărămizi mari din zidul ce îmi alcătuiau puterile psihice s-au sfărâmat. Simt cum demonii mei interiori ies la suprafață, cum coșmarurile devin realitate.

Mă simt de parcă aș înota într-o mare întunecată și rece, de unde nu pot să ies, iar respriația îmi piere cu fiecare clipă care trece. Simt cum mă sting ca o floare la prima ninsoare. Simt că mă topesc ca primul fulg de nea din prima ninsoare a anului. Simt că mor.

Oamenii vorbesc în jurul meu, aud ce spun, dar nu mereu pot înțelege. Uneori încerc să țip, să le spun să nu mai vorbescă despre mine de parcă aș fi nebună. Deși ei stau la câțiva centimetri distanță de mine, îi simt ca niște statui de gheață, reci și distante privindu-mă de la mii de kilometri depărtare, arătând ca niște umbre vagi.

Am nevoie de un somn bun. Scurtele momente în care adormeam cu capul strâmb și trezindu-mă cu gâtul amorțit. Vreau să dorm, dar nu pot. Am intrat într-un fel de transă sau o amorțire, îi spuneți cum vreți, dar nu mai pot ieși din ea.

Vreau să îmi revin, să pot funcționa cum trebuie, dar nu reușesc. Parcă aș fi în aceași stare în care e tata de când am ajuns aici, numai că eu sunt trează și îi pot vedea și auzi pe ceilalți. Oare îi aude și el?

•••

Astăzi e ajunul Crăciunului, am făcut câteva progrese. În ultimele 3 zile am mâncat, extrem de puțin, dar am băut multă apă, în schimb. M-am ridicat din scaun și am făcut câteva ture de salon. Mama e fericită, văd asta în ochii ei.

Louis a ieșit aproape la fel de rar din salon ca mine, iar eu nu am ieșit decât până la baie. Nu am vorbit cu el deloc. Nu pot. Nu am spus niciun cuvânt, deși m-a strângea adeseori în brațe și mă ruga să rămân cu el să nu îl părăsesc: „— Îngerul meu, rămâi cu mine! Te implor!“. Voiam să îi spun că nu plec nicăieri, dar cuvintele nu ieșeau din gâtul meu.

Privesc în gol pierdută în gândurile mele prea mult timp. Mă ridic din scaun și îi iau mâna într-a mea.

— Să te faci bine tati, avem nevoie de tine, spun șoptit, lăsându-i un sărut pe obraz.

Îmi șterg cu colțul de la o mânecă a hanoracului lui Louis lacrimile care mi se preling pe obraz. După o săptămână de plâns încontinuu nu credeam că mai am lacrimi. Se pare că au revenit.

Îmi iau rucsacul pe care l-am aruncat pe jos de când am ajuns și nu l-am deschis niciodată și ies din cameră. Rog o asistentă să îmi arate unde sunt dușurile, căci am început să miros ca un spital.

Majoritatea asistentelor de pe etaj mă cunosc. Am fost ca o legumă trei săptămâni și m-au tratat ca pe un pacient. Una din ele m-a obligat să fac un duș și îi mulțumesc pentru asta, altfel aș fi mirosit ca un sconcs într-o clinică veterinară plină de pastile. Așa miros ca orice altceva ce stă mult într-o clinică veterinară plină de pastile.