Domnului profesor, cu foarte multa dragoste.

Cap V - Scufundari

Aylin se ridica din banca ca teleghidata. Se duse la tabla si incepu sa rezolve totul concentrata, explicand fiecare parte. Atmosfera era foarte incordata, nu se auzea nici musca, doar fasaitul pixurilor in caiete si zgomotul cariocii pe tabla. O priveam pe colega mea de banca cum rezolva per and ABSOLUT TOT  ceea ce era scris pe tabla, cu seriozitatea celui mai bun elev din clasa. Mai mult decat atat, avui, pentru cateva clipe, senzatia ca se distreaza raspunzand provocarii petersoniene care pentru mine ramanea la statutul de enigma absoluta. Deodata simtii nevoia sa oftez prelung pentru a elimina stresul si rusinea. Nu stiam de ce nu ma pasionase niciodata matematica, si de fapt, ceea ce ma soca era ca nu ma preocupase dezinteresul meu total fata de materia asta pana sa-l intalnesc pe Trista Peterson.

Continuam sa privesc in gol, cand un parfum proaspat si tare de violete imi inavda narile. Deodata ma dezmeticisem putin din visare si intorsesem caietul pe dos, la ultima pagina, acolo unde obisnuiam sa scriu nebuniile care imi treceau prin minte la orele in care la plictiseam crunt. Cel putin asa faceam in San Francisco, jumatate caiet de clasa si jumatate jurnal. Asa ca luasem pixul in mana si incepusem sa notez distrata…

Cred ca domnul Peterson a golit o sticla intreaga de parfum pe camasa de astazi. Simt cum mirosul de violete imi arde caile respiratorii. Si totusi… Cat imi doresc sa nu-l fi dezamagit! Pentru mine e…

Lasasem in aer ultima fraza. Chiar asa, ce reprezenta omul acesta pentru mine? Era doar un profesor care niciodata nu avea sa devina mai mult de-atat pentru mine. Era inteligent, iar eu eram un copil-problema pentru materia lui… Dar Dumnezeule, cat era de frumos! Ochii aceea negri ma faceau sa rosesc instantaneu. Silueta inalta si fina, eleganta… nu mai vazusem niciodata asa ceva, nu mai simtisem niciodata sentimente de acest fel pentru cineva.

In sfarsit, dadusem drumul unui oftat prelung si pusesem pixul inapoi pe caietul in care nu scrisem nimic. In secunda doi, o mana alba cu degetele lungi il insfaca.

-          Bravo, Hayworth… ma uit la tine de cinci minute, n-ai scris absolut nimic.

Era proful, aplecat cu totul asupra caietului meu gol, atat de aproape de mine incat ii simteam respiratia pe banca, acoperindu-mi mainile. Speriata, ramasesem in pozitia de stana de piatra.

-          N-ai vrea sa iti copiez eu exercitiile de pe tabla, Hayworth? Vad ca nu te intereseaza in mod special ecuatiile si inteleg ca poate sunt lucruri plictisitoare. Pentru data viitoare o sa iti pregatesc niste exercitii speciale, poate un calcul diferential sau ceva mai complicat.

In momentul in care am deschis gura sa spun ceva, o tuse oribila ma lovi. Ma innecasem instantaneu, cu aer. Inghitisem prost, incepusem prost evacuarea aerului si cuvintele mele, acel Ma scuzati domule Peterson nu iesisera cum trebuie. De fapt nu iesisera deloc si acum aveam probleme cu respiratia. Criza nu parea sa se calmeze, asa cad in prima banca aparusera intariri: un pahar de plastic plin cu apa, la care ma deplasasem cu greutate. Nu era nimic in fond, doar al doilea moment extraordinar de penibil pe ziua de azi in ora de matematica. Bausem apa cu inghitituri mici in timp ce parfumul ma izbi din nou. O mana calda poposi pe umarul meu si privirea mea se ciocni instantaneu de cea a lui Peterson.

-          Te simti bine? imi sopti cu o voce ingrijorata.

Intorsesem instantaneu capul, pentru ca imi era rusine de acei ochi superbi, rotunzi si negri ca smoala. Inganasem din cap un “Da” si o taiasem spre locul meu unde surpriza era de proportii. Jumatate din exercitiile de pe tabla erau deja in caiet. Un scris impecabil, marunt si matur, de o eleganta incredibila.

-          Multumesc, multumesc domnisoara…

-          Carter, Aylin Carter.