Damien și vitalitatea

Opt minute sau eternitatea

De fiecare dată când Damien îşi închidea ochii, vedea stele albastre, albe, roşii. Îi plăceau. Chiar dacă trebuia să stea nemişcat câteva secunde, deoarece altfel îi era şi mai rău, acele constelaţii incredibil de sărace în stele, îi aminteau de cerul senin pe care adora să-l privească când era mic. Chestia e că Damien a fost un visător. Încă de când era un prunc mic şi doloafan, Damien credea că lumea se învârte cu un scop şi că Soarele ne dă lumină, pentru a observa cât de frumoşi sunt ochii căprui sau pentru a observa cât de contagios e râsetul unui copil.

Locuitorii Pământului ar mai avea opt minute de lumină, de viaţă, dacă Soarele ar exploda. Apoi totul ar arde şi noi am dispărea. Damien dorea ca acele opt minute să fie întoarse. El voia un infinit de minute alături de ceilalţi. El voia să trăiască atât de mult încât să se plictisească de tot procesul prin care trecem, pentru a respira. El voia să trăiască atât de mult încât să simtă toate flăcările în suflet şi toate apele în vene. El voia multe.

Ceea ce el nu voia, este Robin. Câteodată stătea şi se gândea la cât de uimitor aceasta a intrat în viaţa lui, la cât de uşor aceasta a zburat spre inima lui şi la cât de brutal şi-a dat seama că o iubeşte. Robin, cea cu părul de cupru, era infinitul de lumină pe care el și-l dorea. Tânăra era acea rază de portocale într-un amalgam de gri-uri. Ea era acel verde din curcubeu, într-o zi încărcată cu nori de plumbi. Era visul lui.

Cei doi au avut primul contact vizual când aveau șaisprezece ani. Damien lucra la cafeneaua unchilor lui, vrând să își adune bani pentru o mașină. Chiar dacă era visător, Damien știa că oricât de mult ar munci, nu ar fi putut să o plătească singur, dar el continua să arate că își dorea acea mașină. Robin purta o rochie neagră, dar el o văzuse ca și cea mai strălucitoare stea.

Vedeți voi, Robin era o fată normală: păr brunet-roșcat, statură medie, ochi căprui, haine normale. Ea nu era normală, deoarece șușotea noile bârfe sau flutura din gene atunci când vedea un băiat drăguț. Ea nu era acel normal, care se îmbrăca în negru și voia să fie lăsată în pace. Ea era normală, deoarece era înconjurată de persoane normale, deoarece găsea fericire și motive de chicotit în orice lucru.

În momentul în care Damien îi văzu ochii fetei, strălucind în lumina dimineții în acea cafenea, el a văzut Soarele explodând și oferindu-i opt minute să realizeze că ea era ceva special. Oricât de clișeic ar suna asta, el începu instantaneu să zâmbească. Dragostea la prima vedere poate fi un mit, dar pentru Damien acea primă privire era începutul unei întregi povești.

Cei doi au început să converseze, băiatul rămânând fără oxigen în momentul în care îi auzise glasul. Parcă se cunoșteau de o veșnicie. Robin își simți inima bătând mai puternic decât bătuse vreodată, iar zâmbetul părea să nu dispară de pe fața ei. Tânăra nu era obișnuită cu atenție din partea speciei masculine, deoarece nu era incredibil de frumoasă, nu folosea machiaj pentru a se simți mai bine în pielea ei, nu se îmbrăca cu cele mai noi haine lansate de companiile faimoase și nu avea un corp de invidiat. Atenția pe care Damien i-o acordase o copleșea; era imposibil să nu roșească la fiecare cuvânt pe care tânărul îl rostea.

Prima lor întâlnire a constatat într-o cană de ceai, în cafeneaua unchilor lui și în mulți, mulți fluturași în stomac. Felul în care Robin râdea, îl făcea pe Damien să se simtă copleșit de căldură, iar atenția lui Robin era total acaparată de o șuvită din părul lui, care era accidental plasată de fruntea acestuia.

Primul sărut îi umpluse cu artificii și vopsea uscată pe pânză. Au simțit artificii, deoarece sărutul a fost ca și ziua de 4 iulie: încântătoare, mult așteptată și plină de fericire. Când buzele celor doi au fost la câțiva milimetri depărtare, numărătoarea a început. 3, 2, 1 și artificile i-au cuprins, făcându-le sufletele de hârtie să ia foc și să ardă în flăcări, rezultând formarea unor suflete noi, vindecate, din cenușă, ca un Phoenix. Primul sărut a fost ca și vopseaua uscată, pe pânză, deoarece era o combinație de culori care a format fericire. Vopseaua era prima urmă pe care pensula o lăsase pe pânză, prima urmă uscată, care urma să fie începutul unei frumoase picturi.