TROFEUL DRAGOSTEI MELE

Ganduri de pe rafturile inimii mele

     Seara... Stau pe un pervaz inalt, privesc spre strada, si ma gandesc ca sunt atat de putini oameni ADEVARATI, care nu incearca doar sa impresioneze prin infatisarea lor frumoasa - dar pustie. Vad atatea femei incantatoare, dar ele sunt nimic altceva decat ceva artificial, fara curaj si stralucire in ochi. Intr-o sintagma - FEMEI PAPUSI. Aceleasi buze, ochi, par... Atat de tinere, dar deja par obosite, dezamagite, frustrate si pierdute. Se pare ca in ele nu numai ca nu exista viata, dar nu exista si nici suflet. Zambete false, cuvinte, prietenie falsa si dragoste fara dragoste. 

   Aceste femei sunt atat de nefericite. De fapt, cum poti fi fericit cand esti inconjurat de oameni artificiali? 

   Inteleg ca este dificil sa dai caldura oamenilor atunci cand viata iti apasa umerii cu presiunea ei si cand experientele spirituale nu iti dau bucurie. Cu toate acestea, cat de uimitori sunt cei care inca nu si-au pierdut acel zambet copilaresc si posibilitatea de a fi fericiti chiar si in cele mai urate zile. 
O femeie trebuie sa infloreasca la orice varsta. Capacitatea de a fi mandra de varsta ta, de a putea fi fericita si de a avea oricand rezerva de energie si putere - este o arta, un dar care, din pacate, nu este dat tuturor. Este important nu numai sa ai un ambalaj frumos, ci si un suflet curat. Frumusetea, din pacate, nu e vesnica. De aceea am admirat intotdeauna persoanele care au putut trai luminos, care mereu au fost multumite de felul in care arata. 

   Multi nici macar nu isi dau seama daca sunt fericiti sau nu. Aproape toti in sinea lor nu sunt multumiti de viata, de dragoste, si sufera de eterna lupta pentru supravietuire. Dragostea are mereu tendinta de a fugi, si ne ramane doar atasamentul. In timpul noptilor, plangand in perna, femeile se gandesc cum sa porneasca in cautarea dragostei adevarate, acea dragoste in care sangele iti fierbe atunci cand persoana iubita te apuca de mana si langa care ai fi in stare sa fugi pana la capatul lumii. 
Dar astea sunt doar vise... Toti traiesc intr-o teama constanta de singuratate, punand pe primul loc de fapt gandurile si parerile celor din jur. 

   Eu insa credeam... Credeam ca voi gasi barbatul visurilor mele, si impreuna cu el - si pe adevarata EU. Am cautat atat de mult o persoana care ar putea sa ma schimbe, si l-am cunoscut. M-a schimbat si a plecat, iar eu am devenit diferita. Singura si diferita. Aceasta a fost prima despartire si prima durere. Imi amintesc acea zi cand mergeam grabita pe strada. Imi era frig si dureros. Era ca si cum sufletul imi era razuit de o lama si ars cu un fier fierbinte. A fost o nebunie totala. Am vrut sa sun la un medic si sa cer un medicament impotriva dezamagirii. Dar mi-am dat seama ca nu exista. 

   Nu doream sa ma gandesc ca sunt deja ''fosta'' . Ii uram pe cei din jur doar pentru simplul fapt ca pareau inconjurati de dragoste. Mi-era frica sa ma gandesc ca nu vor mai exista acele momente, acele nopti, acele lumini fascinante ale orasului. 

   Mi-am dorit sa fiu din nou copil, deoarece in acea seara am simtit ca si cum s-ar fi rupt ceva din mine, ceva delicat si fragil. 

   Dragostea mea este falsa. Daca exista ceva ce urasc cu adevarat, atunci astea sunt AMINTIRILE care aluneca in mintea mea cu acele episoade si clipe sadice din trecutul meu minunat si fericit.

   Sufletul meu este inchis cu un fermoar invizibil. De ce cineva trebuie sa stie ca eu traiesc in spatele fatadei unei masti ciudate si ca ascund in spatele rasului o tristete mortala? Nimeni nu trebuie sa stie cum plange noaptea cea care zambeste tot timpul. Eu locuiesc intr-o lume proprie, si de multe ori nici nu reusesc sa imi sterg lacrimile. Exist deja de mult dupa principiul ''Nu iubi pe nimeni si vei fi placuta de toti''. Am invatat sa imi ascund sentimentele. 

   Am privit inca o data spre strada, si am decis ca o plimbare mi-ar face bine. Am pus paltonul pe mine si am iesit in bezna noptii... E bine, e noapte...