Fii tare!

Capitolul II

     De zece ani nu am mai vorbit cu mama. Nu i-a mai păsat de mine. A observat că nu am luat-o în seamă când îmi spusese că viața de criminal nu este pentru mine. Și de ce? Pentru că sunt oarbă.
     Nu a avut niciodată încredere în mine, dar, uneori, nici eu nu mai aveam. În schimb ei, nu i-a păsat. Nu m-a iubit și nu o va face nici de acum înainte. Nu am avut noroc de o mamă prea bună, dar am încetat să mă mai plâng. Nu am mai fost o familie de când tata s-a dus. Cred că, el era singurul care ne ținea uniți. Poate uneori simt nevoia să am una, însă mă resemnez și îmi dau seama că îl am pe Izumi. Măcar pe el.
     Acum stăteam pe sală, lângă biroul mamei, așteptând ca ea să vină. A spus că are de rezolvat câteva „chestii" și vine imediat. După atâția ani în care nu am deranjat-o, nici măcar acum nu se grăbește să mă vadă. Eram asemenea unei bluze pe care ți-o cumperi de la magazin. Pe moment, ești atât de entuziasmată, însă după câteva dăți de când o tot vezi în dulap, ți se taie de ea. Așa mi s-a întâmplat și mie. Ce rost are să pretind că în mama există și o latură bună? Nici unul. Știu că nu e așa. Știu că se gândește numai la binele ei. Știu că nu este deloc fericită de ceea ce am devenit.
     Îmi ascunde ceva. Mama mereu a ascuns ceva. Nu știu cum tata nu a observat asta. Cred că el era singurul care vedea mereu binele din oameni. Am încercat să-i spun, cu câteva luni înainte să moară, că mama începe să mă sperie. Dar el m-a liniștit. Mi-a spus că era doar puțin stresată. Cred că el a pus-o să vorbească cu mine.
     "- Lilith, scumpa mea, ce se petrece? De ce i-ai spus acele lucruri tatălui tău?"
     Însă eu tăceam și singurul lucru pe care-l puteam face era să privesc în jos, la mâinile mele ce se jucau cu volanașele rochiței. Mă intimida. Nu puteam să mă uit în ochii ei și să-i văd durerea ce o pretindea.
     "- Lilith... Draga mea, de ce te sperii? Am făcut ceva? Te-am supărat cu ceva?"
     Am reușit să murmur un prea pierdut "Nu".
     "- Dar, atunci, ce se întâmplă? De ce crezi că-l mint pe tatăl tău?
     - Pentru că te-ai schimbat. Nu mai stai pe lângă mine, ca înainte. Ești, mai mereu, plecată..."
     Ochii i s-au umplut de lacrimi și a plecat de lângă mine. Din nou.
     Nici măcar nu s-a străduit să-mi ofere o explicație. Doar a plecat. Sunt convinsă că acela a fost doar un simplu joc teatral, o prefăcătorie.
     Acum însă, s-a îngropat complet. Dacă înainte încerca să-mi mai dezvaluie o dovadă, cat de mică, de afecțiune, acum nici asta nu se mai întâmpla. M-a părăsit. M-a lasat în voia sorții. Dar voi afla ce...
     - Haide, Lilith, se auzi vocea ei, venind din spatele meu și îndreptându-se spre birou.
     Doamne, de când așteptam acest moment!
     M-am ridicat de pe scaun și am pășit, cu greu, spre ușa biroului. Aș fi vrut să-i pot vedea reacția. Dar asta nu va fi posibil. Însă îmi voi da seama de ceea ce gândește... În mare parte, măcar. Poate ea încă mă vede ca pe un om incompetent, dar nu sunt deloc așa. Îi voi demonstra că mă subestimează. Îi voi demonstra că mereu m-a subestimat.
     Singure. Eram singure în birou. Mirosul de trandafiri roșii mi-a invadat nările. Ușa se închise în spatele meu, în timp ce eu începusem să pășesc greoi, spre birou. Nu am mai fost de ceva timp aici.
     Am auzit cum mama a lăsat dosarele pe birou și a venit, în grabă, spre mine. Fără să spună ceva, m-a prins într-o îmbrățișare stângace. I-am auzit suspinele și i-am simțit lacrimile ce-mi udau bluza. Dar totul era fals. Știam asta. Poate voia să pară îndurerată de faptul că nu și-a mai văzut fiica de mulți ani, însă asta era doar de fațadă. Dacă i-ar fi fost dor de mine, ar fi putut veni, bine merci, să-mi vorbească. Dar nu s-a întamplat asta.
     - Mi-a fost atât de dor de tine, spuse ea printre lacrimi.
     - Eu nu cred asta, i-am răspuns sec, desprinzându-mă din îmbrațișare și îndreptându-mă spre scaunul din fața biroului.
     Știu încăperea. Nu cred că s-a schimbat cine știe cât. Am pipăit, simțind îmbrăcămintea catifelată a scaunului. M-am așezat și am așteptat ca ea să facă același lucru. O auzeam suflâdu-și nasul, iar apoi îndreptându-se spre un colt al încăperii. A aruncat șervețelul la coșul de gunoi.
     M-a surprins însă faptul că și-a luat un scaun și s-a asezat lângă mine, apoi mi-a cuprins mâna stângă cu mâinile sale.
     - Spune-mi, draga mea, cu ce te pot ajuta?
     - Vreau să fiu supusă la un test. Vreau să fiu evaluată, să mi se spună cât am evoluat, dacă am evoluat atât de mult, încât să pot pleca în misiuni.
     Un oftat îi scăpă. Se pare că nu-i convinea deloc situația. Nu știu despre ea, dar eu niciodată nu am uitat scopul ce mi l-am propus, de a-mi răzbuna tatăl.
     - Încă nu ai scăpat de această idee? m-a întrebat.
     Ce stupid! Chiar credea ca aș fi facut asta? Chiar credea că o să renunț vreodată la asta? Cum poate fi atât de... de... de indeferentă? Și-a pierdut soțul și nu a mișcat nici măcar un deget pentru a afla din ce motiv. Poate că îl știa deja, iar mie nu mi-a spus nimic.
     Ha! Ce vorbesc eu aici... De ce mi-ar spune asta? Nu e ca și cum aș fi fiica ei...
     - Nu voi renunța niciodată la ideea asta! Am spus-o și o susțin în continuare, dacă vrei să faci asta, bine, dacă nu, eu voi pleca oricum. 
     Poate că sunt prea dură acum, prea insensibilă, însă asta merita. Nu îmi voi schimba atitudinea față de ea, doar pentru că aud niște suspine false. Nu îi voi da satisfacția să vadă că sunt afectată de faptul că ea suferă. Am de gând să fiu de piatră.
     - Voi vorbi cu James Carter. Se ocupă de mult de asta și rezultatul evaluărilor pe care le face, nu dau niciodată greș. Dar, știi bine că vei putea acționa numai cu un partener.
     Încuviințez din cap. Asta este! Acum, nimic nu mă mai putea opri. Cine a spus că orbii nu se pot descurca, s-a înșelat amarnic. Uită-te la mine, om ce nu crezi în puterile altora, și vezi că totul este posibil. Și fă la fel și tu, tată! Vezi că fiica ta este mai puternică decât au crezut ceilalți? Toate astea, datorită ție!
     - Mulțumesc... mamă!
     Recunosc, nu cred că mai pot să-i spun astfel. Este din ce in ce mai greu, pe zi ce trece. Femeia de lângă mine nu mai poate fi numită astfel. Cred că încep s-o urăsc, însă nu vreau să spun încă asta, pentru că nu este bine să mă pripesc.
     - Dragă, eu doar... Eu nu vreau să faci asta. Nu vreau să te pierd și pe tine...
     Și un alt alt val de plânsete și suspine au invadat-o. Cât de pricepută este la asta!
     Haide! Nu te mai preface că-ți pasă. Știm amândouă că nu este deloc așa.
     - M-ai pierdut acum mult timp, mamă!
     Și, spunându-i asta, mi-am tras mâna dintre ale ei, m-am ridicat și am plecat în grabă din birou.