Tangoul disperării- Pariul

Capitolul 28- Adio tuturor!

Capitolul 28
Adio tuturor!

Am coborât din avion acum două ore, dar abia acum am ajuns acasă. Am luat un taxi din Londra până în Bedford, căci mașina mea a rămas la Louis.

După ce am aflat că tata a făcut stop cardiac și a murit, eu pur și simplu m-am urcat în primul avion. Nu am apucat să îmi iau adio de la el. Nu am apucat să îi spun cât de mult îl iubesc și cât de mult înseamnă pentru mine. Odată cu el a murit tot ce mai aveam bun în mine. Lacrimile le-am epuizat pe timpul zborului, acum doar comportându-ma ca un om cu deficiențe mintale.

Podul pe care îl construisem cu lumea exterioară, încercările mele de a mă comporta mai bine cu ceilați, toate s-au dărâmat. De ce să fiu bună în viață când viața nu e bună cu mine?

Unde e Dumnezeu ce ne apără de rele? Hm, unde este? M-a făcut să îl pierd pe tata într-un stupid accident de mașină. M-a făcut să îmi dau și ultima fărâmă de suflet prin lacrimile ce ieșeau din ochii mei ca niște spini. M-a făcut să mă doară sufletul atât de tare încât mă doare și trupul. Mintea mea e amorțită, sunt incapabilă să vorbesc. Dar sunt capabilă să plec cât mai departe de locul ăsta plin de amintiri ce îmi provoacă durere.

Pășesc pe aleea pietruită din fața casei, dar nu îmi pot face curaj să intru în casă. Știu că acolo mă așteaptă Hazel și Ethan. Nu sunt pregătită să vorbesc cu ei. Nu sunt pregătită să le aud scuzele. Ce obicei stupid! De ce să își ceară scuze? Ei nu sunt vinovați cu nimic.

Îmi fac într-un final curaj să intru. Holul e gol, dar se pare că ei sunt în sufragerie, căci o aud pe Hazel plângând, iar pe Ethan încercând să o facă să înceteze. Oricum, de ce plânge ea? Eu ar trebui să plâng, dar nu pot. Mi-aș dori să pot plânge, să descarc din durerea pe care o am în suflet. Se pare că trebuie să mă obișnuiesc așa, căci oricât m-aș strădui să plâng, nu reușesc.

Închid ușa încet și pășesc pe vârfuri până pe covor. Nu vreau să mă audă. Cu cât amân mai mult întâlnirea cu ei, cu atât mai bine. Intru în camera mea, iar de sub pat îmi arunc geamantanul uriaș pe pat. Arunc haine la întâmplare înăuntru, reușind să înghesui acolo aproape toate hainele. Îmi pun și toate accesoriile și machiajele pe care le am, câteva cărți mai speciale pentru mine, o fotografie cu mine și tata și cu mama și trag fermuarul.

O târăsc în jos pe scări, iar la ultima treaptă normal că o izbesc. Ethan și Hazel ies ca două tornade din sufragerie și mă privesc uluiți.

- Când ai ajuns?

- Unde pleci? întreabă amândoi în același timp.

- Cât mai departe de aici. Îmi pare rău prieteni, spun și îmi mut privirea.

Nu vreau să încep să plâng.

- Va fi bine, Ali, nu trebuie să pleci, spune Hazel și mă îmbrățișează.

- Ba trebuie, spun și o împing. Acum scuzați-mă, am un avion de prins.

- Unde pleci? repetă aceași întrebare Ethan.

- Nu are rost să vă spun, nu mă mai întorc.

- Vin cu tine! țipă el, iar Hazel deja plânge.

- Nu, vreau să rămâi aici, să ai grijă de ea. Nu vreau să vă fie dor de mine. Nu are de ce să vă fie dor de mine. Vă... vă iubesc prieteni, spun și îi îmbrățișez izbucnind în plâns.

Plâng în hohote pe umărul lui Hazel, iar ea plânge pe al meu, îmi va fi extrem de dor de ea, de singura mea prietenă pe care am avut-o.

Îl îmbrățișez și pe Ethan. Tocmai ce îl primisem înapoi. Tocmai ce în sfârșit eram fericită. Îi trag capul spre al meu și îi dau un sărut de „adio".

Îmi iau valiza de pe jos, încă plângând și o târâi până a fără unde se află un taxi. Cu toată forța de care dispun acum, trag valiza și fug spre mașină. Șoferul îmi pune valiza în portbagaj și după ce șoptesc un „la aeroport" amărât pornește în trombă.

Apreciez liniște și discreția sa. Nu mă întrebă nimic și nici măcar nu dă drumul la muzică. Nu îmi pasă cât de scump va fi să ajung până la aeroportul din Londra cu un taxi, din nou. Am economiile mele.

Nu știu cum și de ce, dar adorm pe parcursul drumului. Taximetristul mă trezește ușor, nevrând să mă sperie, iar eu îi las bacșiș mare pentru bun simțul său. Lacrimi încă șiroiesc pe fața mea, câte una, două, dar le șterg până să cadă.

Înainte să intru în aeroport și să îmi cumpăr primul bilet de avion ce decolează în cel mai scurt timp și mai sunt locuri disponibile, văd un autocar. Mă apropii și văd că duce spre Scoția, iar ăla e un loc unde nu am mai fost niciodată. Urc și întreb șoferul dacă mai are locuri disponibile, fiind bucuroasă că am găsit un mijloc de transport ce pleacă acum. Mă așez pe un loc din spate, de la fereastră. În rucsacul ce nu mi l-am dat jos nici măcar o secundă încă din Paris, caut o pereche de căști. Îmi dau telefonul pe „mod avion" până ajung la destinație și îmi pot schimba liniștită cartela. Ignor apelurile de la mama, Ethan, Hazel, Louis, Dylan și chiar Luke. Tocmai când șoferul pornește mașina, îl văd pe Louis alergând din răsputeri pe urmele autocarului. Îmi lipesc mâna de geam, atrăgându-i atenția, ca mai apoi să îi arăt semnul „păcii".

Se uită șocat la mime, iar eu îi zâmbesc, întorcându-mi privirea înainte. Cu muzica bubuindu-mi în urechi, adorm cu capul sprijinit de geam.

•••

Scoția seamănă destul de mult cu Marea Britanie, mai ales că vremea e la fel de mohorâtă și fără zăpadă. Cobor din autovehiculul în care am vegetat câteva ore bune inspirând adânc aer în piept.

Pornesc către cel mai apropiat hotel, mergând pe jos și acomodându-mă cu împrejurimile.

Să înceapă o nouă viață!

Hei, hei! Ăsta e ultimul capitol al cărții.

Haha! Din partea întâi.

Mă voi apuca de editat totul, deci probabil voi adăuga momente noi la partea asta din carte, dar fără să afectez cursul întâmplărilor. Probabil voi mai uni din capitole pentru a le face mai lungi.

Dar nu știu exact dacă voi face asta acum sau când finalizez cartea.

Vă mulțumesc mult că citiți și sper să revin cât de curând cu primul capitol din partea a doua!

Kisses :*