Ademenire melodică

0

    „Era doar un al muritor îmbrăcat în straie străvezi, pur şi pierdut în ambientul diafan. Doar expresia lui statornică îl dădea de gol. Dădea impresia unui vizitator venit de dincolo. De printre brazi şi frunzişuri dese şi nemărginite, unde vidul te înghite."

    Nu era acel copil obraznic şi nesuferit pe care toţi îl arătau cu degetele, dar nici un prunc sfânt, coborât din ceruri. Era doar o simplă pată de culoare roşcată, pistruiată, cu o privire de smarald, ce oglindea adesea cele mai aprigi furtuni. Mări adânci şi necunoscute. Privea insistent spre un punct necunoscut de ochiul uman. Se mira din minut în minut, cum de doar ea era singura din acea biserică care îl vede.

    Tânărul zugrăvit în negru, cu un chip rigid, aidoma porţelanului alb, strălucea neobişnuit în lumina soarelui care se răsfrângea prin vitraiile împodobite de diverse chipuri divine şi angelice. Părea posomirât, trist, abătut, iar umeri părea exagerat de lăsaţi din cauza gravitaţiei, de parcă pe ei s-ar fi sprijinit cele mai mari greutăţi.

    Copila se foi în locul ei, sub privirile derutate ale părinţilor, dar mai ales sub furia mamei ei, care tot încerca să o stăpânească. Însă persistenţele femeii o lăsau rece şi impasibilă pe fetiţă, avea altceva mai bun de făcut – acel lucru fiind urmărirea îndelungată a băiatului întunecat, ce şedea lângă corul de copii şi tineri care cântau de zor pentru a invoca o atmosferă spirituală.

    „În momentul în care a deschis buzele o cascadă tumultoasă de sunete au năvălit asupra mea. Păru-mi roşiatic flutura precum văpaiele unui foc care mocnea în vijelie. Un fior m-a străbătut, iar trupul meu firav a tremurat involuntar. Ce furnicături grozave, ce emoţii tunătoare. Am ştiut în acel moment că urma să vină sfărşitul. Lumii? Nu... ci al unui singur om, drag mie, care fusese o rază de soare printre nori grei şi plumburii. Urma să se stingă în tăcerea obscurului într-un viitor foarte apropiat."

* * *

    Își regăsea adesea liniștea sufletească în cadrul biserici, dar în acea zi, doar haos mai exista în inima ei. Anii trecuseră mai repede decât își imaginase, iar bunica ei se veștejise într-o seară senină cu lună plină. Pe când lupii urlau solitari, iar vântul adia plăpând, iar căldura se moleșise sub atingerea răcorii nopții.

    Un glas așa angelic precum al său nu mai auzise. Dar nu el era întruparea morții, ci doar un mesager sau un cântăreț pierdut în pântecele ceții sufletelor părăsite. Însă era frumos, cu părul ebenim lung până la umeri și niște ochi pătrunzători, unde cu ușurință te puteai cufunda, precum în mările necunoscute, ce ascund comori. Ea era curioasă și se bucura tare mult că putea să-l vadă, când alții treceau prin el precum în năluci vaporoase și ușor albicioase. Dar el radia negru, o stea decăzută de pe cerul albastru. Un strop sau o lacrimă a lunii ori a nopții care își pierduse odrasla în lumina orbitoare a soarelui de dimineață.

    Nemuritor printre muritori, umbla silențios și grijuliu să nu deranjeze pe cei prezenți. Se ancoră de sicriul deschis al bunici Holly şi deschisă buzele crăpate şi uscăţive lăsând valurile de sunete să se verse asupra fiinţei nemişcate.

    „Focul cu care cânta ademenea moarte, iar spintecătorul pătrunsese în biserică, împodobit în straie și mai gri și zdrențuite. Mătăsuri de păianjen adiind în atmosfera liniștită, învăluită în mireasma de tămâie și mir. Nu mă temeam, dar necruţătorul mod de a şterpeli sufletul bunicii, mă făcuse să tresar neajutorată, dându-mi seama de viaţa noastră infimă de muritori pe acest pământ colosal. Doar puncte negre pe o hărtie albă, viaţa ar fi inutilă dacă nu am făuri ceva din conglomeratul de pete."

    Farmecele sale o topeau pe dinăuntru şi se temu că are să nu îl mai revadă mult timp, însă soarta făcea ca totul să se lege. Odată cu încheierea ceremoniei, Kasley hotărâ să facă o scurtă plimbare printre salciile care se întindeau pe diverse petece de iarbă ale cimitirului. Tânăra nu se speria uşor, iar acest loc sacru era paşnic, nici de cum bântuit de suflete răstignite fără motiv. Moartea era şi ea prezentă continând să vegheze spiritul lui Holly, asigurându-se că bătrâna are să urmeze calea deja pavată pentru ea.

    Cu vântul fluturându-i pletele roşcate, adolescenta privi în tăcere evenimentul trist, dar resemnată de ordinea naturală a lucrurilor, continuă să se învârtă printre salciile bătrâne, căutându-l şi încercând să-l ademenească la ea, cu vocea pe care o poseda. Era o baladă veche, pe care bunica ei obişnuia să i-o cânte înainte de culcare. Melodia calmă şi relaxantă îi aducea aminte de copilărie şi chipul fin şi ridat al lui Holly. Ce mai figură fusese şi femeia, o zburdalnică, cu o inimă de copil inocent şi pur.

    ─ Muritorii trăiesc eternitatea în amintiri şi viaţa de dinainte de naştere. Un loc ascuns printre nori sau pavat în lavă încinsă. Sunteţi liberi să vă alegeţi calea, noi doar vă arătăm drumul.

    ─ Tu... eşti... Aproape că mai putea să articuleze şi celelate cuvinte. Şi-ar fi dorit să-i complimenteze frumuseţea exterioară, dar gândindu-se mai bine puse de o parte această idee nesăbuită.

    Ceea ce făcea acest băiat era de neimaginat, nu aparţinea de această lume. Rădăcinile sale erau erau adânc înfipte în pământ sacru. Ea o simplă muritoare nu avea cum să înţeleagă toate aceste lucruri, iar el făcea ca totul să pară de neatins.

    ─ Kasley, nu te da în lături de la această conversaţie, ai lejeritatea de a te exprima cum îţi pofteşte inima. Bucurăte de acest dar cât mai poţi, moartea este imprevizibil, neaşteptat, se poate întâmpla oricând să rămâi fără suflu şi să ţi se taie elanul.

    ─ Tu vei fi prezent, îmi vei cânta sfărşitul cu vocea ta angelică. Vreau să fi tu acela care mă va desrădăcina de acest sol fertil şi mă vei purta în braţe precum o mireasă spre altarul unei noi vieţi. Ştiu că finalul e de fapt începutul unei noi aventuri. Nu îmi dai dreptate?

    ─ Dacă îţi lărgeşti orizonturile s-ar putea să fie aşa cum spui tu.

    ─ Ţi-a plăcut cântecelul? O sclipire se putu zări în ochii ei de smarald, dar năluca nu trădă nici o emoţie, chipul său rămase la fel, impasibil.

    Kasley se întristă şi fu dezamăgită de comportamentul băiatului. Ea îşi descoperea coastele, lăsându-l să îi privească inima cum pulsează în prezenta lui impunător de fermecătoare. În atmosferă trona o tăcere mortuară.

    Fata privi solul umed şi verde, iar el o fixa cu acele onixuri părjolitoare. Ceva se aprinsese în acel corp plutitor şi întunecat, dar nu voia să recunoască verbal, voia doar să o atingă cu un gest inopinat, care o făcu să tresară şi să se lase moale în braţele lui atât de reci şi subţiri. Însă forţa inumană de care dădea dovadă o surprinsă şi mai mult, însă nu părea să de-a semne de repulsie, ci din contră îl îmbrăţişă strâns ca nu cumva să dispară din nou. Şi-ar fi dorit ca acel moment să dureze o eternitate, dar mama ei o învăţase să aibă grijă de ceea ce îşi doreşte.

    O lăsa fără aer şi fără vlagă, de parcă îi fura din viaţă. Nu o deranja, atâta timp cât avea să rămână alături de el.

    „Ia-mă cu tine, arde-mi carnea şi păstrează-mi oasele aproape, ca atunci când te duci să cânţi, eu să fiu orchestra care te acompaniază."