Lux Aeterna

Hei, Dresden, spune-mi o poveste, nu pot să adorm! îmi ordonă aproape mica Alice.

-Bine, îți voi spune, nu mai face atâta gălăgie c-o trezești pe mama. Ce poveste ai vrea să auzi de data asta? Știu una bună cu niște monștri feroce ce atacă o națiune întreagă și un erou salvează...

-În nici un caz, nu! Mereu îmi spui povești urâte și posomorâte, m-am săturat! Vreau una în care o fată aflată la ananghie este salvată de un băiat frumos, puternic, și el să... să...Te-ai prins tu!

Rămân puțin surprins de reacția ei, și schițând un zâmbet subtil, îmi dreg glasul puternic pentru a mă pregăti pentru ce va urma:

-Haide nu te mai rușina atât, am înțeles ce-mi ceri. Cred că am ceva exact pe placul tău:

,,Se spune că odată, demult, pe vremea când dragonii mișunau prin tărâmurile vaste ale Lemandiei și cele mai înfiorătoare creaturi zămislite de mințile oamenilor nu erau doar povești de speriat copii mici, undeva în inima pădurii Echteldir din ținutul Faleor trăia un fierar priceput peste putință, ale cărui lucrări erau cunoscute în întreaga regiune. Vorba iscusinței acestui fierar ajunse și la urechile lui Thurandar, Mai-Marele Elf al Casei Dolin, care se afla într-un război crâncen cu goblinii de la vest de Brambar, Țara Soarelui, peste care domnea acesta. Acest război a început din pricina unui singur goblin, care în nemernicia lui, a confundat tânăra fată a împăratului, o copiliță la acea vreme, aflată la vânătoare cu suita sa, drept o călătoare a acelor meleaguri, și a capturat-o de îndată, intrând în rândurile călăreților la fel cum ai tăia o felie de brânză proaspătă. Călăreții ce o însoțeau s-au împrăștiat care încotro la vederea creaturii, oprindu-se din fugă numai la curțile domnești, astfel dând cunoștință și regelui de nelegiuire.

Și astfel se iscă acest cumplit măcel care a durat timp de decenii bune, căci atât goblinii cât și elfii erau creaturi fantastice, ale căror vieți se întindeau la câteva sute de ani, iar dintre aceștia din urmă, cei care au primit grațiile Creatorului Saerphel ajung și o mie de ani, purtând numele de ,,Mai-Marii Elfi ai Lemandiei". Armata lui Thurandar înfrânge într-un final pe cea a goblinilor într-o ultimă bătălie pe câmpia Andului, în care însuși regele s-a luptat de la egal la egal cu căpetenia inamică, Glotbath. Înainte să-i dea lovitura de grație, Thurandar îi strigă :

-Această zi să servească drept învățătură fiilor întregii tale seminții, căci aceasta e pedeapsa voastră pentru că v-ați încurcat treburile cu cele ale neamului Dolin!

Sorbit de puteri, Glotbath îi șoptește printre dinți, vorbele căzând ca un blestem de-a lungul anilor asupra întregului ,,Neam al Dolinilor" :

-M-oi fi biruit tu aici, Mai-Mare Elf, însă chiar acum, fiica ta zace prizonieră în temnițele din inima muntelui Eros, păzită de temutul Fenrir! Iar dacă ții la sănătatea ei, ai face bine să te predai, tu și armata ta, cât mai repede cu putință, și să-mi jurați credință veșnică!

Atunci Thurandar , tulburat de cele aflate, nu are încotro și își retrage armata, începând astfel cel mai negru secol al Lemandiei,, Secolul Strădaniei", căci mari au fost strădaniile elfilor de a ieși de sub robia goblinilor, care aduceau întuneric și ură pe oriunde umblau. Până și frumoasa Țară a Soarelui, odată renumită pentru-i prosperitatea abundentă și nestematele-i fără de egal în lume, devenise acum ca un hău al disperării, fără nicio strălucire sau bogăție."

-Am înțeles că era nasoală treaba, dar fierarul ce legătură are în toată treaba asta? Interveni nerăbdătoare Alice.

-Chiar acum aveam de gând să-ți spun, draga mea surioară. Nu-ți pierde răbdarea, căci de acum lucrurile devin interesante!