Era tristă. Se târa de colo-colo si nu zicea nimănui nimic. Își căuta culcușul, gâfâind mai ceva decat mine cand mă strădui să nu întârzii la prima ora. Mara a sesizat ceva suspect la Belluţa, și știind că o fi venit vremea sorocului, m-a așteptat acasă cu un zâmbet până la urechi.
Cum veneam eu foarte îngândurat spre casă, meditând la un viitor cu doua vacanţe de șase luni/an, Mara m-a întâmpinat la poartă:'Coco e pe druuum!!!'.
Mirat și bulversat, mi-am dat seama ce voia să-mi zică surioara, de abia când mi-am văzut căţelușa, transpirată și cu febră mare, lăţită pe mijlocul gresiei de pe hol.
Sentimentele mele din acel moment erau în totală antiteză. Eram bucuros că urma să ne înmulţim membrii familiei, și totodată-îngrozit de starea în care era pusă biata gestantă.
N-am ezitat, am luat telefonul cu mâna tremurândă și l-am sunat pe domnul veterinar.
În mai puţin de 15 minute am fost echipat cu tot ce-mi trebuia pentru noua experienţă ce-mi bătea la ușă.
După multe metode specifice situaţiei în care se afla biata Bella,pe care domnul doctor i le-a aplicat...s-a ajuns la concluzia că doar operaţia o mai poate ajuta.
In acel moment, parca am vazut negru in faţa ochilor. Pentru mine era ceva foarte grav si mult mai important decat oricare 4 la matematica. Era vorba de căţelul meu,pentru care mi-aș fi dat și propriul sânge.
M-am încurajat,am gândit la rece și eram in stare sa renunţ la orice :'Vă rog să-mi salvaţi câinele! Nu mă mai interesează de pui!'
Domnul doctor s-a lăsat vizibil impresionat de atitudinea pe care am adoptat-o:'Nu! Tu vei avea o mămică fericită și puii sănătoși! Și știi de ce? Pentru că tu vei fi asistentul meu.'
Eu? Asistent-spectator la cezariana prorpiului meu căţel? Păi cum altfel, dom'le?! Cum altfel?! Viaţa căţeilor mei stătea doar în mâinile mele(credeam).
Mi-am pus mănușile, mi-am aranjat masca pentru păr și am intrat in rolul de chirurg. I-am fost alături Belluţei secundă cu secundă.
După 15 minute de "măcel", am văzut în mâna domnului doctor o minunăţie de ghemotoc, alb ca laptele si lung cât arătătorul meu. L-am luat cu lacrimi în ochi și sub îndrumarea echipei de asistente, am inceput resuscitarea îngerașului(care, in condiţii normale de naștere, este făcută de mamă). Dupa câteva minute in care il mângâiam și suflam pe el aer cald ca să nu răcească mititelul,a apărut altul și altul. Erau 3. Cei trei mușchetari, cei trei crai de la răsărit, cei trei iezi...cele trei miracole ale vieţii mele.
Și Doamne...când a început să-mi plangă în mâini și să-mi "pupe" palma:'Bună! Tu ești al meu, tu ești Coco!'
Drept răspuns, puștiul s-a potolit din miorlăit, așa că am putut să ma bucur și de frăţiorii lui, desigur...cu gândul doar la la el, Coconelul meu drag.
