Dincolo de infinituri

Capitolul 4 - Bella

O sută patruzeci și șapte, o sută patruzeci și opt, o sută patruzeci și nouă, o sută cincizeci, o sută cincizeci și unu, o sută cinzeci și două.

O sută cincizeci și două de pete are tavanul camerei mele.

Le-o fi greu să-l vopsească? Cred și eu. Albul este o culoare foarte complexă și greu de mânuit; aici trebuie simțită ironia. M-aș oferi eu să îi mâzgălesc până și cu carioci, dar nu știu dacă îmi vor permite să am așa ceva. Or fi prea periculoase pentru o nebună ca mine.

— Bella, este timpul să mai ieși afară.

— Nu vreau.

Stă lângă mine de mai bine de jumătate de oră, pe scaun, aproape de patul în care eu sunt întinsă, numărând stelele tavanului. Și nu s-a plictisit să tot tragă de mine sau să mă ia cu argumente psihologice. Asistentelor nu le-or păsa prea mult, dar doctorița asta își dă interesul. Joacă bine teatru.

— Vei vedea că după ce vei ieși, îți vei schimba părerea. Doar...

— Nu. Vreau. Sunt două cuvinte foarte ușor de înțeles, un verb negat care demonstrează dorința mea incredibil de mare de a rămâne aici. Și mai am unul pentru tine. Dispari!

Mă irită pur și simplu. Sunt patru zile de când am avut primul conflict cu ea și încă de atunci îmi face vizite zilnice pentru a mă convinge să mă alătur cantinei, ieșirilor și activităților, inclusiv ședințelor ei de terapie în grup sau individuale. Ei bine, nu mă încântă nicio idee și tot de atunci eu o refuz mereu. Dar uite-o aici, încercând în continuare.

— Am și eu un verb pentru tine. Vii cu mine. Am adăugat și un pronume personal și o prepoziție ca să fie mai special. Haide acum!

— Impresionant, dar nu, mersi. M-am familiarizat cu petele.

— Poftim?

E normal că nu înțelege despre ce vorbesc și o fac să mă creadă mai nebună decât sunt de fapt, sau decât nu sunt.

— Ar cam trebui să vopsiți tavanul. Este plin de puncte. Timpul și, cel mai probabil, chibriturile aruncate în el, l-au deteriorat.

Acum chiar se uită la mine ca la o nebună. Eu nu o privesc, încă mă holbez în sus, la tavan, dar știu că asta face. Îi simt ochii pe mine.

— O vom face. Dar doar dacă părăsești camera asta.

Nicio șansă.

— Și totuși... Au început să îmi placă. Mai bine le lăsați, o să am cu cine vorbi la noapte. Doar asta fac nebunii. La revedere, doamnă Harmon. Încântată de vizită, ca de obicei.

Încerc să o alung, și se pare că îmi reușește. Îi aud tocurile torturând podeaua, începând să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Dar ușa nu o închide. O lasă așa pentru că are impresia de câteva zile că poate singură voi dori să ies.

Ei bine, somn ușor. Nu am de gând să o fac.