Povesti

Enigma ei

O cunosteam de mult timp, de cand eram mica, crescusem cu ea in casa si nici pana in prezent n-am putut sa o inteleg! Era ceva ciudat la ea! Cateodata mi se părea ca o cunosc de o viata, iar alteori mi se părea ca numai ce o cunoscusem.
Era tare amețită, zvapaiata si amuzantă. Azi era copilă, maine era femeie, azi imi vorbea in gluma, maine imi vorbea ca si cum ar fi trecut prin viata inaintea mea. Desi aveam aceeasi varsta, cateodata aveam impresia ca traiesc cu un copil iar alte ori cu o matusa. Erau ciudate toate aceste stări ale ei, dar toate acestea o făceau sa para mai interesanta, oamenii erau atrasi de aceste calități ale ei.
O cunosc de cand era mica. Câteodată stăteam si ne jucam de dimineata pana seara, era nebună, mergea cu bicicleta prin casa, cateodata vorbea cu păpușile de parca erau oameni, iar alte ori era atât de linistită, de parca nu era ea. Stătea pe canapea cu o carte in mana si citea. Ma mira faptu ca la 4 ani ea citea povesti. Câteodată desena, alteori scria, dar tot linistită era.
Cand eram la grădinița sarea, tipa, se juca mai mult cu băieții decat cu fetele, iar atunci cand venea vorba de invatat era prima, noi ne gândeam iar ea deja dădea si raspunsu! ..Întotdeauna m-am intrebat ce era ciudat la ea sau poate o întelegeam eu diferit.
In fine! Asta nu mai contează! Cu timpul, la scoala, ca orice copil, isi dorea o meserie, dar asta stiu ca era doar in imaginatia noastra, meseria potrivita ne'o alegem doar atunci cand crestem. Ei bine cu ea a fost altfel din punctul asta de vedere. Aici parca aparea cea dea doua ei parte cand era matura. De mica isi propusese sa devina cineva, sa se faca cunoscuta, sa aiba un talent. Avea talentul pt desenat. De mica făcea schite, desene, peisaje, portrete. Avea un talent aparte. Desena de parca intra in acel desen, de parca ar fi fost o poveste iar ea era personajul principal, "era una cu natura"!
I-am spus ca ar trebui sa ii ducem desenele la o expozitie pt a vedea si altii talentu ei si poate cineva o va remarca. Era încântată cand ii spuneam asta dar cand sa mergem mereu se dădea înapoi, se schimba. Începea sa îmi tina morale gen "crezi ca cineva se va uita la asta, sa fim seriosi" ..sau "sunt altele mai bune, de ce m'ar alege pe bine"...ii spuneam mereu ca nu va avea de unde sti daca nu încearcă si daca isi pastreaza talentu doar pentru ea.
Câteodată cand eram singure, imi povestea cum se vede ea peste 10 ani. Cum va deveni o mare pictorița iar oamenii ii vor cumpara tablourile, lumea o va cunoaste si o va aprecia, iar alteori cand vroiam sa vorbesc despre asta imi spunea "crezi ca voi ajunge eu, tocmai eu? Am eu vreo sansa? Sunt mulți mai buni ca mine"...incercam sa ii explic mereu ca nu trebuie sa ne dăm bătuți si ca mereu exista o cale, dar trebuie sa avem vointa, altfel niciodata nu vom sti ce ne asteapta. Daca stam cu mâinile în san, la ce sa ne asteptam? Credem ca ne va aduce viata ea mâncare, bani, haine? Sa fim seriosi daca nu muncesti de unde sa le ai? Sa te întrețină o viata părinții? Suntem destui de mari si de maturi sa ne punem pe picioare si sa ne dăm seama de realitate.
Erau zile în care o vedeam desenand prin casa, dansînd, cântând, cum ne lua in brate si ne spunea "uita'te la mine, vorbesti cu o mare artista". Ma bucuram cand auzeam asta. Isi trăia visul, pasiunea, emotiile, dar ma întrista atunci cand spunea "am sa ajung un nimeni, poate o vânzătoare, la fel ca mama".
Cel mai rău era atunci cand familia ei o descuraja..Câteodată părinții ei o indrumau spre altceva, ii distrugeau visul, alteori o susțineau spunând ca o vor ajuta.
O vedeam dansand prin casa pe o muzică "vioaie" pot spune, iar la scurt timp punea o melodie tristă iar energia ei se transforma intr'o tristete cumplită, plângând in siroaie de lacrirmi fara a sti de ce. Era tare ciudata, acum râdea dupa 5 minute plângea. Ce o fi in viata ei? In sufletul ei? Si mai ales, ce o fi in mintea ei?
Câteodată credeam ca atunci cand e fericită isi asculta creierul iar atunci cand e trista inima, pentru ca in interiorul ei era o sfera de emotii care atunci cand se spărgea devenea ca o ploaie care te udă pana la piele.
Speranta moare ultima! Asa se spune, dar speranța ei, care uneori o avea si alte ori nu. Care uneori te lua in brate si te strângea iar alteori te ura din adâncul sufletului. Mulți ii spuneau acestui "fenomen" adolescenta dar eu nu puteam spune acelasi lucru despre ea.
Eu o numeam o enigma!