The Hunger Games - The last game

Jocurile Foamei - Ziua 6

Il las pe Fiend sa doarma. Uneori, pieptul ii tresalta si se trezeste, fiind cuprins de acel sentiment ca inca mai atinge campul de forta. Eu nu ma culc, oricat de obosita as fi.
Imi impun sa rezist. Sa ne protejez pe amandoi. Daca eu nu sunt treaza, vom muri. Mai bine sa mor numai eu.
Gandurile mele s-au schimbat mult. Inainte eram o fata ce iubea Jocurile Foamei si se uita la ele fara incetare, sustinandu-si tributurile preferate, fara sa stie ca tot ce se desfasoara in fata ochilor ei e infernul.
Acum imi e scarba de aceasta fata. O consider dezgustatoare.
E drept, atunci nu aveam habar de ce se intampla in Jocuri cu adevarat. Pentru mine era doar un show.
Acum indur totul. Schimbarea mea mentala, ura fata de mine insami cea veche, ura fata de bunicul meu, care imi dau seama ca nu a facut nimic bun. Si acum ii respect pe rebeli mai mult ca niciodata.
Si asta pentru ca m-au trimis in Jocuri. Nu imi pasa daca mor. Acum simt ce a macinat poporul din Panem atatia ani. Cat de frica le era de puterea pe care o avea Capitoliul si de Jocurile Foamei. Dar au avut speranta. Speranta e singurul lucru mai puternic decat frica.
Imi dau seama ca aceste Jocuri m-au facut sa gandesc lucid. Ca m-au facut sa vad adevaratele orori prin care au trecut districtele. Si imi pare rau pentru ele. Dar aceste simple regrete nu vor schimba 75 de ani de suferinta...

Nu imi dau seama cand ma fura somnul si cand pleoapele mele, obosite, se inchid.

Ma trezesc intr-o mare de intuneric. E foarte devreme, luna mai are aproximativ o ora pana sa coboare sub marginea orizontului si sa ii faca loc soarelui.
Sar in sus atunci cand aud cel mai groaznic urlet pe care l-a scos vreodata cineva. Iar daca acel cineva e mort, cel care i-a smuls urletul vine dupa noi.
- Fiend, trezeste-te! strig eu.
El se ridica alertat, isi incarca arcul si apoi ramane pe loc.
- Fugi! Fiend, fugi! zbier eu la el, dar nu vrea sa ma asculte.
Aud alte zbierete nepamantene, urlete de animale si un sunet omenesc, expresia durerii sfasietoare, a unui om care acum e in pragul mortii.
Si un singur cuvant, soptit, ne iese de pe buze, mie si lui Fiend, in acelasi timp:
- Mutanti.
Urletul lor de confirmare imi spune un singur gand al creatorilor de joc: "Am lasat-o prea mult timp in viata."

Eu si Fiend dam sa alergam, cand un trup este azvarlit din padure pe campul unde stateam, in spatele nostru.
Ma intorc si dau cu ochii de Titus, care a incetat sa urle de durere. Ma priveste fix, si observ ca trupul lui e sfasiat si ii curge sange de peste tot in afara de față.

Apoi vad cum pe obraji i se preling lacrimi de sange.
- Arya, fugi! zbiara Fiend.
Dar stiu ca nu il pot lasa asa. Nu ii pot prelungi suferinta.
Iau un cutit de la centura si il privesc in ochi, care parca ma roaga sa il ucid mai repede.
- Te rog... Te rog, Arya, spune el printre suspine, incordandu-se apoi de durere.
Acela e momentul cand ii infig cutitul in piept, si ce zaresc in ultima lui clipa de viata e multumirea. Multumire pentru faptul ca i-am curmat suferinta.
Se aude tunul, acompaniat de corul de zbierete si urlete ale mutantilor.

Fiend ma trage de brat, dar apoi ramane locului, uluit, in fata primului monstru care iese din padure, urland.