În septembrie 1944, Claire, infirmieră la Crucea Roșie Franceză, se află tot la Beziers cu divizia ei. Are 27 de ani, este o tânără foarte frumoasă, cu ochi mari, întunecați, cu pomeți înalți, slavi. Dacă i se face un compliment, se preface că nu-l bagă în seamă. Nu are vreme să se contemple în oglindă, poate doar în treacăt și întotdeauna cu neîncredere. De când a intrat în Crucea Roșie, acum un an și jumatate, își dorește să nu mai existe decât prin muncă. Șefii îi admiră curajul minții și al trupului, ardoarea. Camarazii, mulți dintre ei născuți în medii sociale diferite de al ei, au uitat că e fiica unui scriitor celebru, Francois Mauriac, și o consideră una de-ai lor, nimic mai mult. Asta o face fericită. Îi place ceea ce face, nevoia de a trăi de pe o zi pe alta. Când transportă răniții către spitalele supraaglomerate, la volanul ambulanței, simte că trăiește pentru prima oară în tânăra ei viață. O viață fără trecut, fără viitor. O viață în prezent.
