Reverii

Pentru memorii

Degetele timide ce lovesc slab oglinda înghețată a ferestrei, cu teama, parcă, de a nu se sparge în mii de bucăți sub atingerea lor, iar ochii, ochii se sting la fiece suflare a liberului vânt, dar se aprind din nou odată cu soarele, cu razele lui ce trec pline de speranță luminoasă peste transparentul portal dintre lumea asta şi lumea de-afară.

Răsuflarea mea încearcă şi tot încearcă să-mi acopere imaginea, aşa încât nimeni să nu mă vadă dincolo de geamul acesta ferecat, însă niciun abur nu se prinde, este în zadar, cu un aşa suflu rece.

Scurgerea timpul, în plină şi atât de cunoscută desfăşurare, nu trece de sticlă. Nu o face, iar eu pot vedea cum anotimpuri se pierd cu o intensitate mult mai mare decât alții pot.

Este de parcă mi-aş lăsa tălpile albe cuprinse iarăşi de zăpada cea crudă, în timp ce, cu mâna dreaptă alin moartea naturii bătrâne, iar cu cea stângă culeg din florile parfumate ale noilor începuturi. Privirea îmi este ridicată către cer, deşi cu ochi închişi, simt puterea unui soare, unui alt soare, ori aceluiaşi soare pe care l-am uitat cu toții.

Este lumină, dar nu o simt.

Casa mea, a zilelor pierdute este pururi tânără şi caldă, şi zâmbitoare, ascunsă în praf, îmi asigură o viața dincolo de uşa ei, încuiată cu propriile mele zăvoare.

Eu de asemenea sunt tânără, plină de miresme şi lipsită poate de culori. De-ar fi însă un curaj atroce, m-ar împinge să deschid refugiul şi să evadez din pace, iar părul meu s-ar albi nesimțitor, pielea mâinilor mi s-ar subția până cât să lase la vedere cursul unor vene prelungi, pulsând frânte viață după viață. Liniştea mi-ar cuprinde fiece mişcare banală, iar pleoapele grele s-ar propti pe veci, închizându-mi chiar şi acest neschimbat suflet într-o negură pustie a eternității vide, moarte până la acel capăt negăsit.

De-aş ieşi, mi-aş afla vechii şi mult iubiții mei prieteni, i-aş cuprinde cu brațele aievea şi aş vărsa cu grijă lacrimi blânde peste obrajii lor palizi, precum petalele de flori.

Iar ei m-ar saluta şi mi-ar spune, ca de fiecare dată, numele lor, cunoscând faptul că niciodată nu mi le pot aminti.

Le-aş spuse şi eu pe al meu, dar de asemenea îmi este cu neputință, nu îmi pot aminti nici vreo inițială, nici vreun sunet de încheiere, nimic. Însă ei îl ştiu, mă iartă, căci de asta îmi sunt prieteni.

Eu uit, îmi amintesc, apoi din nou uit.

Dar nu mă necăjesc cu asta, din contră chiar, cu un zâmbet subtil râd în fața destinelor, eu, uitând, primesc în toate clipele un alt început, eu, uitând, sunt nemuritoare.

Pereții casei mele sunt crem, trebuie să rețineți, pentru că nu puteți şti. Tablouri, fotografii şi portrete îi acoperă, îi ascund, îi reneagă, dar mă întorc către aduceri aminte, aşa încât văd mii de fețe, mii de perechi de ochi şi citesc mii de nume, lăsându-mă prinsă de vraja lor, simt că mor pentru o clipă, renăscând apoi în altă lume, cu alți prieteni şi alte nume.

Se întâmplă iar. Cerul ia foc, pentru un minut, căci soarele se stinge, albastrul întunecat ia în stăpânirea sa viețile adormite, eu mă desprind de la fereastră şi îmi întind corpul pe patul moale, parfumat de vise efemere.

Câți ani am eu? Nici asta nu mai ştiu, dar cred că este un număr mare. Cam cât de mare? Poate infinit, poate că timpul cu adevărat nu există, căci timp aş putea fi eu însămi, iar voi ați uita de mine, pentru a nu mai fi dați uitării, ci a trăi mereu, neştiutori, voi, reci.