Fii tare!

Capitolul VIII

In imagini puteti observa cam cum stau lucrurile prin casa lui Lilith. Imi cer scuze pentru acest capitol! Stiu ca este scurt, si nu foarte consistent, insa trebuia sa existe si unul de genul acesta. Urmatorul va avea mai multa actiune. Va pup!

-----------------------

Dupa trei saptamani de recuperare, in care doctorul mi-a spus ca m-am descurcat foarte bine, si ca ma voi intelege perfect cu noii mei porumbei, am putut merge acasa. Adica acasa la bunicii lui Rafael.

Primele doua zile a trebuit sa stau cu pansamente, pentru ca Gandhi sa fie sigur ca s-au acomodat cum trebuie. Apoi, cand mi le-au dat jos, s-a petrecut minunea. Era ceata. Nimic clar. Dar era lumina. O limina orbitoare, dar atat de placuta. Nimic din acea panza intunecata nu se mai zarea, decat in cateva puncte. Am vrut sa plang de fericire, insa nu am facut-o. Am ramas tare, si m-am abtinut. Si asa, incet, incet, am inceput sa vad din nou. Am dus atat de mult timp lipsa acestui sentiment. Am asteptat atat de mult clipa in care sa pot face din nou asta. Clipa in care sa retina mea sa se delecteze cu acele culori vii si imbatatoare. Clipa in care creierul sa perceapa sanzatia atat de minunata a luminii ce-mi enerveaza ochiul. 

Valul de ceata s-a dus. Acum vad clar. Acum nu mai sunt o ciudata. Poate chiar am primit o sansa sa-mi refac viata. Universul tine cu mine. Mi-a intins mana pentru a ajunge printre stelele lui, si uite-ma acum aici, privindu-i in sfarsit creatia unica ce mi-a dat s-o vad. El. E Rafael, stand intins in patul in care am dormit eu acum trei saptamani, si asteptand ca eu sa ies de la dus. Adormise. Intr-adevar, aceasta baie a durat ceva mai mult, insa asteptam atat de mult timp sa imi pot uda fata, fara ca ochii mei sa fie protejati. Simteam fiecare picatura ce-mi atingea pupilele. Fiecare intepatura a apei ce-mi deranja ochii.

Dupa ce am iesit de sub caldura dusului, mi-am luat halatul pe mine, si m-am oprit in fata oglinzii de deasupra chiuvetei. Chiar atat de mult te-ai schimbat, fetito? Nu. Nu mai sunt o fetita. Mi-am zarit reflexia in oglinda. O fata de aproape 20 de ani, satena, cu parul pana la coate, putin carliontat. Am luat feonul si l-am uscat, apoi l-am prins cu un elastic intr-un coc. M-am apropiat mai bine de oglinda si mi-am analizat ochii nou capatati. Caprui. O culoare calda. O culoare ce-ti transmite blandetea. Ma intreb ai cui sunt. Imi par atat de familiari, dar nu stiu de unde sa-i iau. Nici doctorul, nici Rafael nu au vrut sa-mi spuna cine a fost posesorul lor. Spuneau doar ca nu mai conteaza. Poate gandesc prea mult. 

Am alungat aceste lucruri din capul meu, si am continuat sa ma analizez. Unul din cele doua becuri din baie s-au ars, ramanand doar celalalt pentru a face lumina. Nu l-am luat atat de mult in seama, si m-am intors la inspectarea mea. Culoarea ochilor se inchise, tinzand atat de mult spre negru. Superb! Buzele carnoase, si pometii nu foarte proeminenti, imi dadeau un aer elegant fetei. Chiar aratam bine. Si stiu ca nu sunt prea modesta cand spun asta. Dar ce, inseamna ca asta-i un defect?

Visarea imi e alungata, deoarece Rafael se trezise, iar acum era langa mine, cu ambele maini pe obrajii mei. Acum era totul mult mai intens. Puteam, in sfarsit, sa-l privesc in ochi. Puteam in sfarsit sa-i observ trasaturile. Buzele carnoase, ochii intunecati si profunzi, pometii plini, rotunjimea fetei si trupul frumos lucrat.

-Ti-am spus ca totul va fii bine, imi zise.

-Stiu. Sunt atat de pesimista uneori... 

Ma trase la pieptul lui si ma strase tare, pentru a-i simti apropierea exagerata. Ca un semnal ca avea de gand sa faca urmatorul pas. Iar eu nu am nimic impotriva cu asta. Isi lasa capul mai jos, iar pe mine ma apuca de barbie ridicandu-mi privirea. Moment fatal. Atat de profund. Atat de asteptat. Buzele noastre se izbira unele de celalalte, imbratisandu-se, atat de dornice de aceasta apropiere. Imi deschid gura pentru a permite limbilor noastre sa danseze acel tango pasional.