Arderea unei supernove

- Isaac! Mi-am auzit numele chemat de către asistenta psihologului. Poți intra, îmi zâmbi aceasta călduroasă, iar eu mi-am îndreptat spatele și am pășit înainte.

Ședințele de terapie erau singurul lucru pe care îl displăceam în zilele de vineri. Toți colegii mei erau incredibil de fericiți că scapă de școală, iar eu eram nevoit să merg cinci străzi, până la cabinetul pshihologului meu și să aștept să-mi fie desecate și descompuse sentimentele și gândurile care-mi nenorocesc concentrarea.

M-am îndreptat cu pași timizi spre biroul doctorului Adams. Brunetul cu ochii căprui adora mirosul vaniliei și, în fiecare ședință, i se părea relaxant să micșoreze intensitatea luminii. Ca de obicei, când am intrat în birou, nu am fost șocat să văd că Alfred Adams purta o cămașă și un pulover cu imprimeu floral. L-am salutat și m-am îndreptat spre locul meu, pe canapeaua de lângă fereastră.

Afară ploua, iar eu nu aveam niciun chef să fiu întrebat pentru a mia oară, cum mă simt, cum a fost săptămâna mea, dacă mi-am îmbunătățit starea de spirit sau dacă mă simt puțin mai fericit decât m-am simțit cu o săptămână în urmă. Problema mea nu era fericirea. Problema mea era acceptarea inevitabilității morții.

- Spune-mi, Isaac, îmi zise psihologul, în timp ce se așezase în fața mea, pe un scaun, cum te simți astăzi? mă întrebă el.

M-am uitat la el, lăsându-mi capul pe spate.

- Incredibil! I-am răspuns.

Mi-am închis ochii și am revăzut chipul ei și părul ei negru. Nu mințeam. Cel puțin, nu mințeam în totalitate. Mă simțeam incredibil, nu eram bolnav, notele mele erau mediocre, dar mai bune decât le avusem vreodată, iar certurile dintre mine și părinții mei nu erau atât de dese. Din păcate, fiecare demon care mi se zbătea în minte, mă făcea să amețesc. Singurul lucru care nu era incredibil, mă făcea să mă simt sub nivelul mării.

- Isaac! Mi-am auzit numele strigat încă odată, dar nu am izbutit să-mi deschid ochii.

Am oftat...

- Da?

El oftase.

- Nu pot să te ajut, dacă tu nu cooperezi, îmi spuse el.

Mi-am deschis ochii și am privit tavanul pentru câteva minute.

- Nu pot să cooperez, dacă nu vreau să fiu ajutat, i-am replicat, privindu-l în ochi.

El se ridică, își dădu ochelarii jos, iar eu am rămas șocat de cât de tânăr arăta, în spatele acelor rame de plastic. El își frecă ochii și se îndreptă de spate. Bărbatul a mers până lângă ușa camerei, unde a aprins lumina, la cea mai puternică intensitate, mai apoi ducând-se spre biroul lui, unde suflă peste flacăra lumânării. Se reîntoarse pe scaunul său și își propti coatele pe genunchi.

- Cărțile pe masă, Isaac. Am înțeles că nu dorești să fi aici, dar atât timp cât mama ta plătește pentru tratament, sunt obligat de lege să te tratez, vorbi acesta autoritar. Sunt în acest cabinet de 8 ore, vreau să ajung acasă și tu ești ultimul meu pacient. Lasă-mă să te ajut, Isaac, te rog, mă imploră acesta.

Așa că i-am spus.

Am început în a-i povesti ziua în care am văzut-o pe cea mai strălucitoare supernovă. Eram în spital, la ora trei dimineața, deoarece nu puteam dormi. Mama mea, vrând să mă știe în siguranță, întotdeauna îmi spuse să merg la ea la spital, când nu mai doream să stau acasă. În acea noapte, am avut un sentiment de neliniște. Stăteam întins pe scaunele din sala de așteptare, mâncând un baton de ciocolată, când am auzit sirenele ambulanței, apropiindu-se de spital. M-am încruntat și am aruncat o privire spre mama mea, care era la biroul de informați.