Profesorul O'Neill: Cele 5 comori

Prolog: Rupt din rai

                Nu suntem bine… nici nu am fost și nici nu vom fii… , zise ea cu o ușoară urmă de regret pe chipul ei blând. Zâmbetul pe care îl știam de când o privisem prima oară în ochi îi dispăruse cu mult înainte să mă cheme în stradă să discutăm. Deodată, un gând îmi  străfulgeră mintea și toți oamenii din jurul meu parcă dispărură subit. Eram doar eu cu lacrimi în ochi și ea care tocmai îmi aplicase lovitura de grație.

- Nu… doar nu spui că… În ce privință nu suntem bine? Noi ca și stare de spirit, ca și cuplu…? , întrebai eu, încercând să par confuz, însă tristețea îmi trăda bănuiala apăsătoare.

- Noi în general. Nu suntem bine și nu am încotro, trebuia să ți-o zic de ieri, dar am preferat să nu fac asta la telefon… Sper să înțelegi.

- Să înțeleg? Ce e de înțeles mai exact? Că punem punct aici, că nu mai vrei să ai de a face cu mine? Oh, crede-mă, înțeleg tot…

                Îmi lăsai capul să cadă până ce bărbia îmi atinse pieptul. Cu ochii înlăcrimați priveam pavajul din piatră cubică. Știam că încă se uita la mine, deși nu mai făcui nici un care să îi atragă atenția. Respiram greu de o vreme și brusc îmi simți tâmplele arzând. Atunci îi auzi vocea, ca o șoaptă:

- Îmi pare rău, nu vreau să te rănesc, știu cât de mult ții tu la mine…

- Dacă știi, atunci de ce îmi faci una ca asta…? De ce tocmai acum, de ce nu acum o lună când abia începusem să ieșim?!

- Pentru că… eu… eu nu știam până acum. M-am tot gândit și mi-am dat până la urmă seama că… ei bine…

- Că tu nu mă placi pe mine. , i-o tăiai eu scurt, însă fără răutate. Acum abia mai reuși să mă abțin să nu plâng așa cum mă îndemna de mult nevoia.

- Tu chiar ești inteligent… mereu îți dai seama ce gândesc…

 Uneori chiar mă întreb dacă nu cumva îmi dau seama chiar înainte să afli tu ceea ce gândești cu adevărat. Și de cele mai multe ori mi se pare că sunt singurul care chiar gândește puțin mai departe de prezent… Te rog, lasă-mă împace acum că totul este limpede. Nu, te rog! Nu mă mai arde cu privirea aceea care îți expune toată părerea de rău. - gândi eu în cele câteva secunde în care se refăcuse liniștea. Știam însă că ea nu va ceda atât de ușor și că nu aveam cum să scap de concluzia dureroasă a acestei conversații. Când dădui să mă întorc pe terasa pub-ului în fața căruia am stat puțin peste cinci minute (aș putea să precizez că au fost cele mai lungi din viața mea recentă), o mână o apucă ferm pe a mea. Nu îndrăzni însă să îmi întorc privirea în lateral.

- Nu ai înțeles chiar atât de bine… te plac.. dar ca pe un prieten și atât… aș vrea…

- Să rămânem prieteni. Da, știam că asta urma să zici.

Deja era prea mult pentru mine. Nu mai rezistai să o ascult cum continuă acele fraze lungi și dureroase cu care mă obișnuisem atât de bine în cei șaptesprezece ani pe care îi trăisem.  Îmi eliberai ușor mâna din strânsoarea slăbită și îmi continuai drumul. Pentru o clipă avui impresia că urmează să cad, dar mă trezi rapid din visare. Ea rămăsese deja la câțiva metri în spatele meu și mă privea pierdută. Nu o vedeam, însă știam deja că mă privește tot pe mine cum mă îndepărtez. Odată ce eu aproape ajunsei la masă, mă trezi iar cu ea în spatele meu.

-  Stai… Deci.. suntem bine… ca și prieteni?

- Da, da suntem bine.

- Și… tu ești bine…?

- Da… dar acum nu vrei să auzi adevărul.

- Ba da! Ești bine, spune-mi…

- Nu.

                Devenea de-a dreptul enervantă datorită insistenței ei. Încercă să mă îmbrățișeze și îmi zâmbi drăgăstos pentru prima oară în câteva zile. Mă strădui să îi răspund cu un gest asemănător, dar imediat ce îi simți trupul lipit de al meu, o groază de simțiri îmi furnicară pielea. Zeci de imagini se suprapuseră într-o fracțiune de secundă. Îmi retrasei singurul braț cu care o cuprinsesem și mă grăbi să ajung la loc. Cum era de așteptat, fusei întâmpinat cu priviri curioase, iar când mă așezai, acestea deveniră mai degrabă mirate. Ea stătea acolo, de cealaltă parte a mesei și nu se mai uita la mine. Când dori și ea să ia un loc, un prieten mă întrebă mirat:

- Nu o săruți mă? Prietene, de ce nu îți pupi gagica că stă și așteaptă?

- Taci Alin! , îi strigai eu vădit enervat de reacția lui nepotrivită.

                Atunci presiunea își atinse limita maximă. Nu mai rezistai să stau în acel loc în care odinioară veneam bosumflat și plecam bine-dispus. Aruncai ceva bani pe masă să îmi plătesc iute consumația, iar apoi o întrebai scurt pe amica din stânga mea dacă nu ar putea să vină cu mine. Biata de ea, se uită la mine cu niște ochi mari fără a înțelege cauza supărării mele. Apoi privirea ei se ciocni de a mea și amândoi căzurăm de acord pe loc că cel mai bine era să plecăm și abia apoi să lămurim lucrurile. Salutând oamenii rămași la masă mă grăbi să plec, fără a mă uita înapoi.