Uneori chiar e nevoie să facem difereţe. Uneori e nevoie să facem difereţe între iubire şi amăgiri, între oameni care iubesc şi oameni care joacă teatru pe ampla scenă a realităţii. Avem nevoie să facem diferenţe în viaţa asta plină de minciuni şi mincinoşi.
De la o vreme singurătatea a devenit oarecum o alegere. Cred că refuz să trăiesc aşa cum trăiesc ceilalţi, iubiri de suprafaţă, iubiri care nu duc încă de la început nicăieri sau iubiri care exisă numai în speranţe şi în minciuni frumoase. Aşa-zişii fericiţi se mint pe ei încercând să ne mintă pe noi, restul triştilor singuri, că viaţă ca a lor ne-am dori cu toţii... Oare chiar mi-aş dori o asftfel de viaţă? Ce ar fi de dorit? O relaţie demnă de invidit în societate şi numai bună de lepădat atunci când spectatorii dispar? Nu-mi doresc. Ce ar mai fi de dorit? O întreagă listă de motive care să ducă mereu şi mereu la ceartă? Nici asta nu-mi doresc.
Cred că e cazul să începem să facem diferenţe pentru că în relaţii avem nevoie de ele ca de aer. Eu, sincer, nu vreau o relaţie în care să ţin cont de ce cred şi ce vor ceillţi pentru că ei nu iubesc pentru mine şi nu sunt iubiţi în locul meu. Vreau să fac abstracţie de tot şi să fiu mereu alături de cine vreau să fiu fără să conteze dacă mai e cineva în apropiere sau nu. Cred că iubirea trebuie să fie aceeaşi indiferent de locaţie, de oamenii din jur sau de eveniment.
Dar nu... Noi nu facem diferenţe. Noi confundăm şi apoi suportăm consecinţele cu lacrimi în ochi şi tremur în glas, abia mai apoi ne dăm seama ce trebuie să căutam de fapt la o iubire reală. Noi luăm amăgirile drept un dar şi ne mândrim cu ele fără să realizăm că ele nu vin la pachet cu iubirea, ci o înlocuiesc. Şi ajungem să fim actori fără să vrem. Ajungem să trăim o iubire de-a-ndoaselea în care ne lovim de nimicul trist al neputinţei noastre, în loc să avem cale liberă spre fericirea puterii pe care ar trebui să ne-o ofere iubirea... Dar noi nu mai facem diferenţe...
