Între colți

Îndrăzneala are în ea geniu, forță și magie, dar de câte ori nu ni s-a spus să ne ferim de lucrurile ce ne iau mințile? E chiar farmecul de a pierde startul, și începem să fugim de noi înșine ca zebra în stepă, care piere...

Fluier ușor și trec pe lângă cafeneaua proaspăt renovată, în stil rustic, ce nu-mi face deloc cu ochiul. pentru un cartier din nordul orașului, e inovația care, de obicei, nu valorează nimic. Nimic din nou, din nou, nimic totdeauna. Aproape că nu merită entuziasmul și exuberanța matinală ale fetei care se plimbă printre mesele terasei, cântând inexpugnabil de tare.

"Și prost", îmi zic, simțind cum remarca îmi gâdilă orgoliul.

Trăgând cu nervozitatea tipică mai mult de șalul prea gros, mai puțin de timp, o cotesc printre blocurile înnegrite, ai căror pereți sunt plini de graffiti și cuvinte obscene. Pe băncile scrijelite din fața unuia, îi găsesc mereu pe acei vecini binevoitori, ce insistă întotdeauna să-mi dea bună dimineața, cu un zâmbet politicos și sincer.

Drept răspuns, murmur ceva ca să scap de interogatoriul plictisitor specific bătrânilor și îmi ascund grimasa în fular, tușind răgușit și ținând-o așa până mă văd în pragul apartamentului, cu adevărat luminat și încălzit. Razele de soare ce se întind până pe sub gene sunt un medicament slab pentru oboseala grea, toropitoare ca vremea din iulie.

Cu o zguduire blândă care coboară deodată până în stomac, ce pare a fi îndemnul de a vorbi cu sine fără ocolișuri, mă îndrept direct spre dulapul lucios din bucătărie. Cu mișcări mai degrabă stângace, înșfac un pahar cu piciorul scurt, puțin murdar și-o sticlă lată și lipicioasă de coniac. Era aproape golită.

"Iar au băut ca porcii! "

Cu coatele tocite, sprijinite de pervaz, băutura devine un ceai mai tare, mai dulce, mai bun, ce golește simțurile și le umple din nou. E fericirea lichidă din fiecare început de zi, pe care alții o înlocuiesc cu amarul cafelei, atât de searbădă în ultimul secol.

"Măcar eu am avut îndrăzneală..."