Draga jurnalule

Draga jurnalule,

Stiu ca...nu ti-am mai rasfoit paginile de catifea de ceva timp, dar acum ma simt ravasita. Simt ca toti oamenii din jurul meu ma vor moarta. Nici nu stiu ce le-am facut, dar n-am crezut niciodata ca existenta mea va afecta pe cineva. Hilar, nu ? Acum cativa ani cand aveam de toate imi bateam joc de oamenii mai nefericiti, iar acum isi bat joc ei de mine. Credeam ca viata mea va fii un basm cand voi creste mai mare, plina de dragoste si distractie. Nu am niciun drept sa ma plang, am facut cateva lucruri de care nu sunt mandra. Stii, daca ar fi fost mama langa mine, sa ma iubeasca si sa ma aline la fiecare pas greu pe care il faceam...la fiecare povara pe care o duceam in spate. Imi aduc aminte la varsta de treisprezece ani cand doream sa fiu independenta si ca mama sa inceteze cu toate grijile si dadacelile ei. Nu-mi dadeam seama prin ce greutati urma sa trec. Adevarul e ca... regret acele zile. Am fost penibila sa-mi doresc ca mama sa dispara si sa ma lase singura pe lumea asta rea si indiferenta.

  Intr-o zi, dorinta m-i s-a implinit...mama murise intr-un accident de masina alaturi de fratiorul si tatal meu. Regret asta, intelegi? Ma intelegi? Sunt singura, n-am pe nimeni. Vreau sa-mi cer scuze pentru picaturile de pe paginile tale dar...sunt ravasita. Tot ce fac e sa-mi plang de mila. Inima mea e plina de cioburi iar sufletul meu plange dupa acele clipe cand eram cu familia mea fericita. Stii cum se spune ai grija ce iti doresti ca se poate intampla. Eu nu am avut grija, si acum platesc. Un "prieten" mi-a spus o data ca plansul te infrumuseteaza. Preferam sa raman asa cum eram inainte, decat sa trec prin tot ce am trecut pana acum. De cand au murit parintii mei nu am mai cunoscut iubirea. Am fost la orfelinat o perioada, pana cand o familie s-a gandit sa ma adopteze. Am crezut ca voi ajunge sa fiu iar iubita, dar nu a fost asa. A fost un chin; parintii mei adoptive ma bateau, iar fratele meu isi batea joc de mine cu fiecare ocazie pe care o gasea. Eram ca o carpa pentru ei; sluga lor.


Am locuit la ei doi ani, pana cand s-au plictisit de mine si m-au adus din nou la orfelinat. Nu credeam ca ma voi bucura asa de tare de acest lucru. Puteam spune atunci ca ma simteam cat de cat bine, dar imi lipseau clipele minunate alaturi de parintii mei. De cand murisera ma indepartasem din ce in ce mai mult de prietenii mei, reusind san u mai tin legatura cu ei. Incercau sa fie alaturi de mine si sa ma consoleze, pana intr-o zi cand se saturasera de mine si au inceput sa ma lase singura in lumea pe care incercam sa o traiesc. Intr-o zi am incercat sa vorbesc cu ei, dar am vazut ca incepusera sa ma ia peste picior si deabia atunci mi-am dat seama ca asa fusese-m si eu. O fitoasa care nu era multumita de nimeni si nimic, o aroganta care isi batea joc de toata lumea. Persoana care eram atunci este mult prea diferita de ceea ce am devenit. Am invatat sa pretuiesc viata cu mult mai mult...dar viata please deja din mine.



Stii vorba aia din batrani ca numai atunci cand pierzi un lucru iti dai seama cat de prost ai fost ca nu l-ai pretuit cat timp l-ai avut? Asa sunt si eu... si imi pare rau pentru ceea ce eram. Imi este rusine de ceea ce devenisem atunci. Facuse-m mult rau iar roata se intorsese si trebuia sa suport consecintele. Ma simt mult mai usurata ca iti povestesc tie toate astea...Esti mereu aici pentru mine si nu ma judeci pentru toate greselile pe care le-am facut. Imi pare sincer rau, pentru tot ce am facut. Regret viata pe care mi-am dorit-o pana acum. Unii ar crede ca sunt depresiva, dar nu este asa. Sunt inca in toate facultatile mintale. Sunt schimbatoare ca vremea, asa-i? Adineauri eram trista si acum o dau pe amuzament. Minte de scriitoare...ce poti sa-i ceri uneia ca mine? Numai scrisul ma mai tine in viata.


pai astept pareri, este ceea ce mi-a venit pe moment si scuzati greselile de tastare...