EU & MUZICA LOR. EU & EL.

1."Visez?"

*Precizare: Scrisul în italic reprezintă relatarea poveştii la persoana a 3-a (de către narator) şi nu la persoana 1 (de către Andreea/protagonistă).

<Prezentarea personajului principal>

   Bună lume! Eu sunt Andreea (aşa-zisa protagonistă a acestei poveşti), sunt din Buzău, am 21 de ani şi sunt în al 3-lea an la "Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine" (specializare: engleză-coreeană) din Bucureşti. Sunt o fată normală cu o viaţă normală, am o situaţie financiară modestă, nu port numai haine de firmă, nu am un telefon scump cu care să mă fălesc etc. În ceea ce priveşte felul în care arăt/aspectul meu uitaţi cîteva detalii: sunt relativ scundă (1,60 , dar cui îi pasă, ştiti cum se spune: "mai micuţ e mai drăguţ"), am părul scurt şi filat (culoarea lui este cea a cuprului magnetic), culoarea ochilor mei este o combinaţie de maro cu verde închis, am 2 piercing-uri în urechea stângă, nu sunt nici grasă, dar nici slabă ş.a.m.d. Aş putea să continui să vorbesc despre mine tot restul capitolului, însă a venit timpul să las aventura să înceapă.

<Încheierea prezentării personajului principal>

   Încă o săptămână şi intrăm în vacanţă, mulţumesc Doamne, credeam că am să mor de atâta dor de casă, de părinţii mei, de bunica mea şi de vaca de sor'mea (numele ei este Alexandra, o iubesc, dar tot este o bovină... da, dar dacă stau şi mă gândesc puţin şi eu sunt o porcină în opinia ei). Doar 7 zile trebuie să mai aştept şi voi mânca din nou pizza făcută în casă, cred că am să plâng de fericire. Ah... atâta gândit mi-a produs foame, drăguţ, ce mă fac... cam suflă vântul în portofelul meu. Gata ştiu, mă duc la Ana (cea mai bună prietenă a mea din facultate) să-i spun să-mi gătească ceva.

   În timp ce Andreea se pregătea să plece, văzând o carte pe micul birou de lângă fereastra camerei de cămin şi-a amintit că are de făcut un eseu pentru prima oră de engleză din ziua următoare.

   Căcat! Ce proastă sunt! Cum am putut să uit de eseu? Doar a zis că ne pune notă pe el. Eh, asta e dragul meu stomac, se pare că vei face greva foamei, dar nu te întrista întrucât o faci pentru o cauză nobilă: o notă de 10 pe lucrarea mea. Să înceapă petrecerea.

   Imediat ce fata şi-a terminat monologul interior a început să îşi facă tema, însă nu a apucat să scrie nici măcar 5 rânduri că telefonul a început să-i sune făcând-o astel să tresară.

   E clar, trebuie să schimb tonul ăsta de apel, ce o fi fost cu mine de mi-am pus ca ton de apel tema melodică a filmului horror "Lost Call". Aş fi putut să folosesc un refren dintr-o melodie a trupei mele favorite "BTS", dar nu, eu batman-batman. Acum hai să vedem cine sună. E mama! Ah, de când nu i-am mai auzit vocea, cred că s-au făcut deja 2 luni (când intru în sesiune nu am timp să mai vorbesc cu nimeni).

   Apasă pe tasta "Answer" iar vocea cu o tentă puternică de dor a mamei sale se aude spunând:

Mama: Andreea, mami, mă auzi?

Andreea: Te aud perfect (cred că o să vărs câteva lacrimi, mama mi-a lipsit atât de mult, nu am mai văzut-o de 9 luni şi ceva)!

Mama: Ah frumoasa mea, îmi lipseşti aşa de mult! Ce faci? Eşti sănătoasă? Ai mâncat azi? Dar ieri?

Andreea: Nu am mâncat încă azi, dar nu-ţi face griji mami. Mă ocup eu şi de asta.

Mama: Aşa să faci. Dacă ai cu un kilogram în minus când ajungi acasă am să te îndop cu sarmale.

Andreea: Doamne Sfinte (am slăbit 5 kilograme, sunt terminată)! Mami... cum se face de m-ai sunat azi (vorbisem doar cu două zile în urmă cu ea şi îmi spusese că nu va putea să mă sune prea curând deoarece este ocupată cu serviciul)?

Mama: Oh, oh, era aproape să uit motivul şi mai e şi ceva foarte important, să-mi fie ruşine.

   Mama pare aşa de agitată, oare ce e aşa de important de îi tremură vocea?!

Mama: Imediat ce se termină anul şcolar plecăm în Coreea, tatăl tău a primit astăzi vestea că pe parcursul acestei veri va trebui să lucreze la filiera din Coreea a firmei la care este angajat. Şi, ştiind ce specializare ai la facultate, am decis că ar fi o idee forte bună să mergem şi noi cu el. Prin noi mă refer la tine, mine şi sora ta.

   În momentul în care mama Andreei a spus "sora ta" în telefon s-a mai auzit o voce, tot feminină, dar mult mai tânără. Era vocea Alexandrei care striga puternic pe un ton plin de bucurie şi energie:

Alexandra: Andreeeea! Mergem în Coreea! "BTS" e acolo, "GOT7" e acolo! Doamne, Doamne! Ce haine să îmi iau la mine? La naiba! Îmi iau tot dulapul.

   Stai, stai, mergem în Coreea? Nu pot să cred, aşa ceva nu e posibil. Nu mă înţelegeţi greşit, mereu am vrut să merg acolo, dar nu mi-am imaginat vreodată că aşa ceva ar fi posibil în viitorul apropiat. Dacă fac cumva mişto de mine cedez nervos, nu e de glumit cu aşa veste.

În timp ce protagonista noastră începea un monolog încins în mintea sa vocea mamei sale a început să se audă din ce în ce mai tare din difuzorul telefonului:

Mama: Andreea mai eşti acolo?

   Ah! Mama! Am uitat că vorbeam cu ea.

Andreea: Sunt, cum să nu fiu? Procesam ceea ce mi-ai zis. Mi-e greu să cred că s-a ivit o asemenea ocazie.

Mama: Şi nouă ne-a fost la început. Oricum iubita, eu nu pot să mai stau la telefon, trebuie să mă întorc la treabă pentru că dacă mai stau mult degeaba se va supăra şefa. Imediat ce ajungi acasă duminică vei avea treabă, trebuie să îţi faci bagajele, vom pleca luni dimineaţă. Acum chiar că trebuie să te las, vine şefa. Mami te iubeşte foarte mult!

   Alexandra se aude din nou strigând în fundal:

Alexandra: Şi eu te iubesc deşi eşti o purcea!

Andreea: Şi eu vă iubesc mult! Dar... mami, de ce se aude Alex în fundal? N-ar trebui să fie la liceu?

Mama: Azi a ieşit mai devreme şi a decis să treacă şi pe la mine.

Andreea: Oh! Ok! Bine, atunci hai că te las să te întorci la treabă. Vă iubesc (ştiu că e a doua oară când o spun, dar e adevărat + sunt o familistă convinsă) şi vă pup, ne vedem duminica viitoare.

   Imediat ce şi-a luat la revedere de la mama ei Andreea s-a dus la birou şi a luat o carte dintr-un sertar, evident cu intenţia de a căuta ceva pentru eseul încă neterminat. Cu cartea în mâini s-a dus lângă o mică canapea ce nu era foarte departe de birou şi s-a aşezat. A stat acolo câteva minute în şir fără să se gândească la nimic. Într-un sfârşit şi-a ridicat picioarele aşezându-şi-le pe cearşaful alb ce era pus peste canapea (aceasta era de o culoare deschisă, deci cearşaful era folosit cu scopul de a o ţine curată) gândindu-se că dacă le va ţine prea mult pe parchetul rece vor îngheţa. Şi-a deschis cartea, însă imediat după aceea şi-a ridicat ochii din ea. Uitându-se la picioarele ei goale şi la şosetele gri cu model pe care le purta a început să analizeze ceea ce mama ei tocmai îi spusese la tefelon.

Peste o săptămână plec în Coreea, peste o săptămână plec în Coreea. Incredibil, imposibil.

   A continuat aşa timp de 10 minute, apoi, fără ca măcar să îşi dea seama de ceea ce face, Andreea a murmurat următoarea întrebare:

Andreea: Visez?

*Precizare: Îmi cer mii de scuze pentru greșelile gramaticale și de exprimare.