Venus doom

Lumini puternice, multe voci, oamenii care abia asteapta sa ne vada defiland pe podium imbracate in haine ciudate pe care nimeni nu are sa le poarte vreodata. Ma privesc in oglinda si incerc sa nu las nebunia ce se afla dupa cortina sa ma tulbure prea mult. Chipul meu, plin de machiaj, se holbeaza la mine si asta ma enerveaza. Stiu ca sunt eu, asta e ceea ce ma scoate din minti! 

Aveam doar 14 ani cand am intrat in aceasta lume a oamenilor perfecti. Pe atunci ,visul meu cel mai mare era sa devin un model de succes, nu m-am gandit deloc la consecinte si nu am realizat ca urma sa devin o papusa a societatii. 

Au trecut doi ani de atunci, dar simt ca mi-am pierdut jumatate din tinerete. Doi ani in care am realizat ca aceasta lume plina de glamour pe care modelingul o afiseaza este doar o reclama de prost gust. Adevarul nu este deloc asa. Dar, pana nu ajungi sa faci parte din aceasta secta, ai voie doar sa privesti printr-o fereastra mica ce te lasa sa vezi doar acea parte luminoasa pe care toti si-o doresc si care pentru unii reprezinta ceva mai important decat viata. Ei bine, odata ce deschizi usa si treci pragul, vezi , sau mai bine spus, simti crudul adevar. Intunericul este atat de bine mascat in lumina, incat nu-i simti umbrele ce se incolacesc in jurul tau iremediabil. Pentru ca asta face modelingul, iti deschide o usa, dar le inchide pe celelalte!

-Doua minute, Afrodita!

Vocea domnului Hary, seful nostru, ma ajuta sa revin in prezent. Ma ridic de pe scaun si ma asez la locul meu in turma de marionete anorexice care urmeaza sa apara in fata multimii si sa para ca sunt fericite cu viata lor. In acea sala se afla doua tipuri de oameni: cei care nu stiu adevarul, si ne venereaza; cei care stiu adevaraul, si se folosesc de noi. 

Poate va intrebati de ce nu spunem "nu", de ce continuam aceasta mascarada daca stim bine ca ne face rau? Raspunsul e simplu: nu putem! Nu as vrea sa intru in detalii inutile ,deci incercati sa intelegeti ca acesta este singurul raspuns pe care vi-l pot da.

-Pregatiti-va, fetelor!

Picioarele incep sa imi tremure. Am emotii, ca de fiecare data. Pentru ce? Nu stiu...Am facut acest lucru de mii si mii de ori pana acum, nu este un lucru nou, si totusi simt ca ametesc. Ei bine, poate si pentru ca eu sunt un caz mai special...nu am inaltimea corespunzatoare, sunt cu 4 cm mai scunda decat ar trebui si din aceasta cauza tocurile/platformele mele sunt mereu mai inalte decat cele ale colegelor mele.Deci, am sanse mai mari sa ma impiedic sau sa imi pierd echilibrul. Si din aceasta cauza fetele ma urasc, si nu, nu din cauza ca si-ar dori pantofi mai inalti, este din cauza ca eu am fost favorizata. In prima zi, domnul Hary mi-a spus ca frumusetea mea , "demna de numele meu", compenseaza cei 4 cm lipsa, ceea ce nu se intampla in toate cazurile...

Oh nu, mi-a venit randul! Luminile puternice aproape ma orbesc, oamenii aplauda. Incep sa merg cu cea mai inexpresiva figura de care sunt in stare, dar, in acelasi timp imi caut un punct de sprijin, o persoana care ar putea sa arate mila pentru o creatura cu sufletul vandul ca mine, dar, nimic...Asa ca voi continua sa defilez, sa arat perfect, si sa tin ascuns tot ce este in interiorul meu. Pentru ca oamenilor nu le pasa. Poate am gresit, nu sunt doar cei care nu stiu adevarul si cei care il stiu, mai sunt si cei carora nu le pasa, care stiu oarecum demersul lucrurilor ,dar prefera sa aplaude si sa se bucure de spectacol.

Nu mai vreau...(inima imi bate tare) Nu mai pot. ( o simt in tot corpul) Nu o sa cedez! (si s-a pierdut...)