The Nameless BOOK Of DEAD

Cap. I

-"Lasă-mă să îți spun un mic secret legat de viitorul tau. Vei muri. Totuşi...Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar cei care vor să ajungă într-un loc mai bun nu vor să moară pentru a ajunge acolo. Şi totuşi moartea este destinația pe care toți o împărțim. Nimeni nu a scăpat de ea. Ca să fiu sinceră, mereu m-am gândit unde vom ajunge după ce trecem prin această transformare definită intr-un cuvant. Această frica de nedescris. Vom fi reîncarnati? Sau vom ajunge intr-un loc vesnic fericit sau chinuitor, in functie de faptele noastre? Poate, vom putea ramane intr-o forma invizibila alaturi de cei dragi? Sau poate vom înceta sa existăm? Nu stiu. Nu am aflat. Iar cei ce au aflat, sunt de mult uitati. Dar un lucru ştiu sigur. Îi simt pe toti atunci când momentul de tranziție va sosi. Le simt acea frică disperată, acele sentimente de confuzie si regret, care încetul cu încetul se transformă în linişte. Îi pot auzi. Pot vorbi cu ei. Toți îsi lasă ancora către lumea umană si păşesc într-o lume de mister. Pot simţi fiecare suflet chinuit de noul început, fiecare suflet care a regretat ceva din trecut, fiecare suflet impacat, fiecare..." , gândea fata în timp ce cânta la cutia sa întunecata cu clape.

-" Muzica mă calmează. Sunetele uneori grave si melancolice, alteori dulci si armonioase mă distrag de la aceste sentimente sinistre. Mă trimit într-un alt loc. Un loc îndepărtat. Care îl văd doar în visele mele. Un palat mare. Întunecat. O grădină imensă, decorată cu oase si cranii. Din ele ies flori de asf

odel. Flori sacre ale mortilor si ale spiritelor, care domină locul. Totul e într-un contrast impecabil de alb si negru. Dar totul e încețoşat. E neclar."

Muzica continua să răsune în cameră. Luna o privea de pe fereastră , cu o faţă meschină. La uşă s-a auzit un ciocănit. În cameră intră o femeie.Ochii ei erau blânzi şi albaştri precum ai fetei. Părul ei des şi roşcat era prins într-o coadă.

- "Enma, nu ai vrea să ni te alături?", spuse femeia cu o privire caldă.

- "Imediat bunico!", rosti fata, schiţând un zâmbet. Închise capacul cutiei cu clape şi o urmă pe femeie.

-"Nu te grăbeşti spre concert?"

-"Ce concert?",întrebă fata confuză.

-"Concertul de la şcoală..", completă bărbatul râzând, în timp ce înfuleca două prăjituri cu glazură albastră.

-"Josh.. Mai uşor cu prăjiturile. Nu sunt pentru tine. Sunt pentru Enma.", spuse femeia. Fata se uită lung la amândoi. Bărbatul era înalt şi slab precum femeia, un inceput de chelie, ochii şateni şi blânzi, şi o pereche de ochelari cu rama pătrată şi groasă. Femeia se duse lângă şi el şi îi atinse umărul zâmbind. Păreau atât de fericiţi. Precum o familie normală. Bărbatul fusese întotdeauna drăguţ cu ea. Îi cumpăra mereu cubuleţe de ciocolată de la magazinul de dulciuri din drumul spre şcoală si mereu o ajuta la temele la engleză. Nu era nevoit totuşi. Nu e ca şi când ar fi fost nepoata lui adevărată. Nu era nicio legătură de sânge între cei doi, gândea mereu fata. Dar totuşi... Între ei era o legătură mult mai puternică... Familia. Fata zâmbi in sinea ei şi îşi ridică privirea.

-"Deci?", întrebă femeia."Ar trebui să ieşi puţin mai des. Să socializezi. Ştii tu.. Ce fac şi ceilalţi de vârsta ta.", spuse femeia cu un pic de îngrijorare în voce. Enma nu ieşea mai deloc. O găseai mereu în camera ei întunecoasă, cântând la pianul său sau citind. La şcoală era retrasă şi nu vorbea decât dacă era întrebată. Comunicarea şi integrarea în societate nu era punctul ei forte. Dar ei îi plăcea cum stăteau lucrurile. Îi plăcea micul ei colţ în întuneric. Unde nimeni nu o putea privi. Unde nimeni nu o putea judeca. Unde nimeni nu putea trece, în afară de ea. Nu a avut niciodată prieteni. Dar nici nu îşi dorea. Ştia că era ciudată. Dar nu îi păsa de nimic din toate acestea, atât timp cât avea un loc unde să se întoarcă din colţul ei. Sally şi Josh erau singura ei familie. Iar întunericul, singurul ei prieten. Doar atât ştia. Şi nu voia nimic mai mult.