Povestea Unui Copil

Poveste

" Am scris si rescris mesajul asta in gand de zeci de ori. Mi-am luat o doza plina cu....curaj, l-am lasat deoparte, iar l-am luat, iar l-am lasat, acum l-am luat iar.
Va urmaresc pagina constant de cand am inceput sa schimbam mailuri: dvs cu toata deschiderea (in fata careia ma inclin) eu cu aproape aceiasi deschidere si tragand un car de emotii si temeri dupa mine, insa cu identitatea bine camuflata sub numele dat acum 26 de ani de Primarie. Cica pe atunci nu aveam drepturi ci doar nevoi pe care nu le auzea nimeni oricat de tare as fi tipat. Si tipam, nu gluma! Pe langa asta mai aveam si slujba cu norma intreaga: sa plang si sa ma catar prin patuturi ca nu cumva cineva sa o fure pe "MAMA". Da, pe "MAMA". Caci dupa cateva vizite de curtoazie din partea unor figuri, pe alocuri strambe, ce numai suflu parintesc n-aveau in ele, vizite in "n" spitale, toate insumand 2 ani si o luna, am ales-o si pe "MAMA".

Pe vremea aia nu valoram mai mult decat o fisa de internare, in arhivele Primariei si ale leaganului. Aveam mai tarziu sa imi dau seama ca nu eram singura fisa, ci eram mii de fise uitate pe birourile prafuite ale bugetarilor. E drum lung si anevoios pana vine cineva sa te ia de pe raft, sa te scuture de praf si sa te puna la loc de cinste unde sa se mandreasca lumea cand te vede, mai ales daca CV-ul nu iti este tocmai plin de calificative bune. Din spusele mamei, al meu nu prea era. Se incadra destul de bine la "nu recomandam, nu bun, asa nu" precum se si exprimau mai marii leaganului. Si nu m-au recomandat nici mamei, mai ales ca ea visa o fetita blonda cu ochi albastri. Si s-a procopsit cu mine: neagra ca puiul de tigan (probabil de la atata spalat a mai iesit negreala ca familia renuntase sa imi mai spuna "negruta" sau "tiganusul") si ochii numai albastrii nu mi-erau, eventual cand o fi taciunele albastru, ca ochii mei ba. Iar azi sunt tare mandra de "negreala" mea!
Mai visa sa fiu si printesa, dar s-a trezit brusc din vis cand i-am "spus" ca eu ciuciu printesa: m-am apucat de fotbal, batai si ma luptam cu chinul de a merge la scoala, mai pe scurt, continuam sa duc lupta de supravietuire insa la un alt nivel: cu un acoperis sigur deasupra capului.
Eu am ales-o pe mama si apoi ea m-a ales pe mine cu toate ca nu ii fusesem recomandata. A fost inspirata, iar atunci cand i-au spus ca nu ma recomanda si ca s-ar putea sa nu ma placa, le-a raspuns: "Important este ca ea sa ne placa pe noi, noi oricum o vrem ca de-asta suntem aici". Mama a vrut sa devina psiholog, dar Leana Ceuseasca a zis "pana aici, pe-astia ii inchidem". Si i-au inchis. Cu tot cu facultate, de-asta nu a mai ajuns mama psiholog. Daca nu s-a facut ea, m-am facut eu.

Si da, nimic nu e intamplator.

Unul dintre prenumele mamei este la fel cu unul dintre prenumele mele date de primarie. Si uite asa incep sa cresc, acasa, din 24 decembrie 1987, la 2 ani si 3 luni, fara sa stiu sa merg prea bine si fara sa stiu sa vorbesc. Mama mi-a spus ca atunci cand am parasit orfelinatul nu m-am uitat in urma. Aveam sa ma uit mai tarziu lung spre el si sa vreau sa aflu ce a fost acolo, insa nu a stiut sa imi spuna nimeni pana acum. Daca ma uit in urma, ma vad crescand ca pe un camp de lupta, emotional vorbind. Dar campul asta de lupta m-a facut puternica, pe alocuri parca-s din bucati rupte dintr-o stanca si uneori mai dau cu ele in stanga si in dreapta ca sa ma apar. Inca lupt sa ma apar, probabil nu voi inceta niciodata sa fac asta. M-am bucurat cand am crescut si nu am mai fost copil. Nu mi-a placut sa fiu copil, prea multi adulti care decid in locul tau. Acum incerc uneori sa fiu copil si imi este greu, nu prea stiu cum sa fac asta.
Pe scurt, cam asta sunt eu pe drumul de la orfelinat spre casa. Pe lung, cred ca nu m-as opri vreodata din scris.

Dupa 20 si ceva de ani de "acasa" am inceput sa caut drumul inapoi spre orfelinat, sa imi doresc sa stiu ce a fost acolo, sa ma vad acolo si sa stiu ce am trait (ce am mancat, ce am baut, cum am dormit, etc). Mi-ar fi placut sa faca cineva poze cat am fost acolo si sa mi le arate acum.Cunoscand detalii psihologice, imi pot imagina ce am trait acolo, insa uneori, in singuratatea mea, tot mai astept filmul pe marile ecrane. Caut si ziua in care voi accepta ca filmul nu exista si nu va fi lansat vreodata si ca pot trai mai departe cu asta. Cautand ziua asta am ajuns la dvs, pentru ca orice copil adoptat care cauta ziua asta o va gasi singur. Si nu pentru ca nu este nimeni langa el, ci pentru ca doar el stie cum sa puna in fapte imaginile acestei zile, e filmul lui, e creatia lui, e despre el si numai el il poate vedea intr-un fel anume.
Oricat s-ar uita ceilalti la o astfel de zi, nu vor vedea ce vede el.
Acum incerc sa franez si sa inchei acest mesaj spunand ca de cand ma uit la reportajele dvs si la postarile legate de abandon si adoptie am plans mult, nu neaparat cu lacrimi, ci in interior. E suficient un minut de reportaj ca cel de la TVR3 ca sa ma puna jos. Nu e o reactie negativa, insa e un soc sa vezi bucatile de stanca cum se inunda de lacrimi si sa nu intelegi unde poate sa incapa atata durere si unde a putut sa stea atata timp.

Sunt aici, va privesc si incerc din rasputeri sa imi fac curajul sa va cunosc.

Sunteti o punte de legatura cu trecutul meu si al oricarui copil adoptat caruia nu i s-au spus prea multe sau nu i s-au spus destule. Mai ales ca pana la acceptarea faptului ca ai fost adoptat si ca este un lucru perfect normal, te lovesti de societatea care vede adoptia ca pe o boala pe care o porti cu tine si de care ceilalti trebuie sa se fereasca.
Am trait asta si nimeni nu s-a gandit sa imi spuna ca nu este o boala.
Am ramas sa ma lupt cu ea ani de zile, o mai fac si azi, insa nu cu aceiasi instensitate. Azi nu mai este atat de mult intre mine si ei (oamenii societatii), ci este cu mine insami, ultima etapa din acest proces si cea mai importanta. Cu rabdare, voi invinge!
N-am idei de final, doar lacrimi ca mi-am pus sufletul pe tava. Se serveste cu blandete si acceptare.

Ma numesc Emi si ma bucur sa va cunosc!

Post Scriptum:
A fost pt prima oara cand am vorbit cu un parinte adoptiv si mi-a placut, m-am simtit bine. E ceva nou sa aflu cum e in "curtea" altora care au trecut prin experienta adoptiei. Pana acum nu am mai cunoscut copii adoptati sau parinti care au adoptat, desi mi-am dorit mult asta. Uite ca a venit si ziua mult asteptata! "