Până în acel moment crucial al vieții sale, Derek nu știa cu adevărat cât de prețioasă poate fi viața. Dar, văzându-şi soția pe un pat de spital, după acel oribil accident, nici măcar nu știa cum să reacționeze mai întâi: Să fie fericit că a scăpat cu viață sau să plângă pentru iubita lui soție. Totul părea atât de ireal pentru domnul Santana. El credea că, dacă ai bani, ai tot. Dar s-a înșelat. Niciun ban n-o putea aduce pe René înapoi. S-a dus. Și, odată cu ea, s-a dus și viața lui.
Acum, singurul motiv care îl mai ținea în viața erau copiii lui, Liam și Penelopé Santana.
Erau încă mici, habar n-aveam că adorata lor mamă n-o să mai fie. Doar în gândul și inima lor. Era nedrept, cum zicea Derek. Dar nu poți fugi de soarta ta, doar să ți-o faci cât mai bună cu putință.
După 3 ani de la moartea lui René.
Se aude o ciocănitură în ușă. Derek se grăbește să deschidă, aproape căzând pe scări.
- Oh, bine că ai ajuns la timp! Știi ce ai de făcut deja. Fără dulciuri înainte de cină și să le citești o poveste înainte de culcare. În caz de urgență, numerele de la poliție și pompieri sunt pe frigider. Te rog, ai grijă de îngerașii mei! Spune dl Santana grăbit.
- Nu vă faceți griji! O să am grijă de Penelopé și de Liam. Îi răspund eu, zâmbitoare.
- Mulțumesc mult, Maya! Ești cea mai tare bonă. Acum, te rog să mă scuzi, dar am o întâlnire importantă de afaceri. Ți-i las în grijă. Spune-le că-i iubesc. Și în a doua secundă, nici n-am clipit bine, că a și plecat.
Mă apropi de șemineul din marmură albă, deasupra căruia era un întreg altar al lui René. Totul era foarte frumos și bine pus la punct. Cu toate că n-am cunoscut-o, mi-ar fi făcut plăcere. Și, sigur, ne-am fi înțeles de minune. Poate, de ce nu, am fi ajuns prietene. Mai ales că avem o legătură foarte strânsă - copiii. Acești copii sunt minunați și atât de veseli, încât îmi umplu sufletul de fericire și ochii de lacrimi numai când îi aud râzând sau când îi văd zâmbind.
Mă uitam de la o fotografie la alta, până am dat de portretul alb și bine conturat al celor doi miri, la nunta lor. Domnul Santana era atât de tânăr și de chipeș. Nu că acum nu ar mai fi, doar că atunci, pot spune chiar, că era parcă desprins din basme.
Avea gusturi foarte bune. În orice privință. . Mai ales la capitolul: femei. Doamna Santana era parcă o zeiță cu acea tiară încrustată cu pietricele mici și finuțe de safir albastru. Totul era ca din poveștile cu prinți și prințese.
- Nu-i păcat, René, de tot ce-ai lăsat în urmă? Aveai o viață atât de perfectă. Soțul tău probabil te adora, copiii tăi la fel, aveai o casă - adică un palat, o familie frumoasă și sănătoasă. Cum ai putut să pleci așa, fără niciun regret? Erai atât de norocoasă. Ai lăsat toate astea de izbeliște.
Sunt sigură că până și în ziua de azi, copiii tăi te consideră o eroină. Și asta ești, draga mea René! Ai grijă de tine, acolo unde ești, și ocroteşte-i pe cei dragi ție.
Acum o să mă duc să le spun o poveste și să-i sărut de noapte bună pe îngerașii tăi.
Rămâi cu bine!
Și m-am lăsat purtată de scările, parcă infinite. Până am ajuns în holul alb imaculat al casei. Totul era atât de frumos și de curat. Împodobit cu crini albi și lalele roșii. Florile erau atârnate pe pereții albi. Și, evident, nu lipseau tablourile vechi ale strămoșilor și cele cu întreaga familie; toate generațiile. Am ajuns în fata unei uși negre și foarte înalte, dar înguste. Era camera copiilor. Am ciocnit, ca să mă asigur că cei mici nu dorm.
Când ușa mi s-a deschis, am fost acaparată de săruturi și de îmbrățișări dulci de la micuții mei.
- A veeeenit Mayaaaa! Aud de la Penelopé.
- Hei, copii! I-am promis mam...M-am oprit imediat și am tras o gură mare de aer. Adică, tatălui vostru că o să vă citesc o poveste înainte de culcare. Ce părere aveți?
Am văzut nesiguranța în privirea inocentă a lui Penny. Sper că nu m-am dat de gol în fața lor.
Am mers până în camera de alături, am traversat holul până am ajuns la bibliotecă. Am stat câteva momente să mă decid ce o să le citesc copiilor. Shakespeare... Machbeth... Până am ajuns la John Green. Scriitorul meu preferat.
Nu mă puteam decide între Looking for Alaska și The Fault in our Stars. Le ador pe amândouă în egală măsură. Dar, într-un moment de neatenție, am dărâmat niște cărți care erau așezate pe biroul în colț.
M-am aplecat să le adun de pe jos, și am zărit "O durere supremă" de Peter van Houten. Coperta părea destul de interesantă, dar, deodată, un fior mi-a cuprins întreg corpul când am simțit o prezență rece în spatele meu. Mi-am luat inima în dinți și m-am întors. Era Derek. Și am răsuflat ușurată.
- Ah.. Dumneavoastră erați.. M-am speriat de moarte! Și am făcut un gest pe care mai târziu o să-l regret, lovindu-l în braț prietenește. S-a uitat confuz la mine și m-a întrebat ce fac în biblioteca sa.
- Eu.. ăă.. Cum vrei să-ți răspund când mă privești în felul ăsta?!
- Cum.. În ce fel te privesc? Și se apropie de mine și mă prinse de talie, zâmbindu-mi ca un adevărat Adonis. Și asta e, un Adonis în carne și oase. L-am privit cum m-a răsucit, aplecându-se peste mine, fiind gata să mă sărute. Am auzit și un "te iubesc" șoptit când era gata să-şi izbească buzele de ale mele.
Totul era frumos, până când am auzit pașii apăsați ai copiilor care, tocmai aflaseră că tatăl lor a ajuns mai devreme de la muncă.
Mi-am scuturat capul și totul a revenit la normal. Mi-am imaginat totul.
Apropo! Titlul cărții vine de la un citat găsit în cartea lui Peter van Houten, "O durere supremă". Cei care ați citit sau văzut "The Fault in Our Stars" veți înțelege. Sper că v-a plăcut primul capitol! Hugs ^^
