Bătrânul cerşetor cu ochii albaştrii

Hohote de râs se auzeau în tot tramvaiul. Un grup de băieţi, mult prea zgomotoşi şi necivilizaţi tronau pe cinci scaune portocalii. Deranjau pe toată lumea în jurul lor, punând muzică vulgară şi mâncând seminţe, scuipând pe jos.

- Nesăbuiţilor! Necivilizaţilor! Răngii o voce de undeva din spate.

Proprietarul vocii nu era atât de puternic aşa cum îl cataloga vocea sa. Era doar un bătrân cerşetor. Cu haine ponosite şi o privire tristă, nebărbierit şi ciufulit. Îmbrăcat cu diverse haine, ba mai subţiri ba mai groase. Când pleci dis de dimineaţă din casă, nu ai de unde să ştii cum va fi vremea. Nu poţi să rişti. Te îmbraci gros.

- Aşa eram şi eu la vârsta voastră, delincvenţilor! Răngii iarăşi acesta.

Nimeni nu îi oferea prea mare atenţie. Cerşetorul îşi ridică uşor căruciorul pentru piaţă şi scoase un teanc de hârtii din el. Erau diverse foi, facturi, memo-uri... şi poze. Mâinile lui tremurau uitându-se pe pozele care i-au ajuns în braţe. Parcă nu le recunoştea. Cu mâna tremurândă se uită la vreo doua... poate trei. O factură căzu din album. Ochii săi albaştri se întunecaseră acum. O tristeţe se ivi pe faţa sa îmbătrânită de vreme. O băgă repede între foi, parcă vrând să uite de existenţa ei imediat ce o lăsa acolo. Afundă din nou teancul în cărucior.

- Aşa eram şi eu... spuse acum mai încet. În tramvai se lăsă liniştea. Toţi erau acum atenţi, chiar dacă se uitau în altă parte. Doar nu voiai să fi prins că îl asculţi pe "bătrânul sonat" nu-i aşa?

- Nu am avut cei 7 ani de acasă! Cum nu îi aveţi nici voi! Răngii iar cerşetorul.

Ochii lui erau întunecaţi, aparent fără emoţii dar îţi puteai da seama că în sufletul lui se ducea o luptă grea de un amar de vreme

- Nu i-am avut! Am fost un nesăbuit! Cum sunteţi şi voi acum! Mi-am distrus viaţa cu nesăbuinţa asta delincvenţilor! Mă auziţii???? Cu voi vorbesc fraierilor!

Bătrânul continua să ţipe din spatele tramvaiului aproape plângând acum.

- Nu am avut pe cineva care să mă înveţe! De ce? De ce am ajuns aşa? Taicămeo o murit la 1 an jumate! Eram doar un copil ce dracu! La 2 ani am fost dus la internat. Ştiţi cum e viaţ la internat mai nesăbuiţilor?!

Băieţii daseră muzica mai încet iar în tramvai domnea acum o linişte mormântală. Toată lumea era atentă la povestea bătrânului.

- Mi-am distrus viaţa... cu un pumn! Un singur pumn! M-au dus la zdup pentru un nenorocit de pumn! Au spus că a fost "Lovitura cauzatoare de moarte", spuse el pe un ton mai formal. 10 ani puşcărie! Nici nu s-a uitat judecătorul în ochii mei când mi-a spus asta!, continuă bătrânul să ţipe, cu ochii în lacrimi acum.

Oamenii au pufnit dispreţuitor din nas şi au coborât în staţie. Bătrânul se prelinse pe peretele tramvaiului stând acolo şi plângând în surdină. O puştoaică din grupul de mai devreme se aproprie de el.

- Pleacă de aici. Nu vrei ca ei, spuse arătând spre grupul din care fata provenea, să te vadă că vorbeşti cu un sonat ca mine, spuse bătrânul cu o voce gravă.

Fata se uita chiorâş la el. Se aşeză turceşte pe podea, chiar lângă el. Bătrânelul îşi ridica privirea de la mâinile pe care şi-le frământa ca să-i fie mai cald căci mânuşile ponosite şi fără capete nu îşi mai făceau bine treaba, şi o privii pe fată. Avea nişte ochi ca şi caramelul, calzi ca o cafea. Părul ei ciufulit şi cârlionţat îi încadra perfect faţa puţin durdulie. Pe obraji îi tronau două pete stacojii, semn că şi pe ea o afecta frigul, chiar dacă era îmbrăcată mai bine decât bătrânelul.

- Nu-mi pasă ce cred ei, îi şoptii aceasta. Dumneata eşti bine?

Bătrânul o privii cu tristeţe în ochi, vrând parcă să o atingă, să vadă dacă este cu adevărat acolo. Dacă chiar lui ii s-au adresat aceste cuvinte. Dar se abţinu. Nu voia să o sperie pe biata fată care părea binevoitoare să îi asculte povestea.

- Da cred, spuse bătrânul drăgându-şi glasul. Nu trebuie să stai cu mine să ştii.

Fata se uita puţin ciudat la el. Îşi puse o mână pe geaca bătrânului, strângându-l încet în semn de încurajare. Bătrânul se uita la mâna ei, nevenindu-i să creadă că cineva chiar îl atingea, că cineva chiar avea curajul să fie alături de el. Chiar şi prin geaca îi simţi căldura mâinii, un fior străbătându-i tot corpul.

- Ce vi s-a întâmplat? Întrebă fata cu o sclipire oarecare în ochi.

- Copilo, pufnii uşor cerşetorul. Nu vrei să îmi aflii povestea, crede-mă. Şi plus de, suntem aproape la capăt, continuă bătrânul arătându-i cu capul geamul. Ai grijă de tine, încercă acesta să îşi sustragă mâna dintr-a fetei.

- Nu sunt o copilă, îşi luă apărarea singură fata. Am nouăsprezece ani. Şi deja lucrez! Spuse zâmbindu-i cu căldură bătrânului.

Bătrânul îi zâmbi şi se chinui să se ridice. Fiind mai în puterile vârstei, fata îl ajută.

- Aveţi unde să mergeţi? Îl mai întrebă aceasta înainte să-i dea drumul bătrânelului.

- Ca... o casă? Întrebă aşteptând o aprobare din partea fetei, care veni dintr-o mişcare uşoară a capului. Am o cutie de carton, se pune?