Drowned feelings

first .

- Stai! Aşteaptă, nu pleca! Nu mă lăsa aici! Îmi e frică... Te rog, stai! 

Dar nu a stat, ci mi-a întors spatele şi a continuat să meargă. După plecarea lui, vântul a început mai tare, frigul pătrunzându-mi uşor în oase. Valurile se spărgeau de ţărm, un vuiet puternic încărcând liniştea. 

Voiam să plec de acolo, dar îmi era frică să mă mişc. Îmi era frică că dacă mă voi mişca, trupul meu se va destrăma. Şi aşa era rupt în bucăţele din cauza durerii provocate de plecarea lui.

- Îmi e frică de singurătate...

Vocea mea a ieşit ca o şoaptă, fiind purtată de vânt peste mare prea repede. S-a pierdut în noaptea ce se apropia ameninţător de stâncă. Îmi cuprindea trupul cu ghiarele lui negricioase şi parcă nu vroia să-mi mai dea drumul. 

- Întoarce-te! am încercat să strig din nou. 

Dar încercarea mea a eşuat. Vocea îmi era prea înfundată de lacrimi.